Schimbarea care pluteşte în aer
Peste ani şi ani, istoricii vor privi înapoi către aceste momente şi vor declara solemn că punctul de cotitură în care o paradigmă politico-economică a murit şi una nouă s-a născut se află mai mult sau mai puţin pe unde ne găsim noi acum în timp. Şi chiar şi în spaţiu, într-o oarecare măsură. Desigur, nu există un punct real de cotitură, nu există un moment pe care să îl poţi indica cu siguranţă ca fiind exact momentul în care o paradigmă se naşte. Există doar un proces de transformare continuă în care pot fi distinse anumite faze.
Banii tind să pice din cer
Forma actuală a sistemului politico-economic mondial a fost pusă la punct la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când o semi-putere marginală, SUA, a rămas singura întreagă şi puternică în spaţiul European-Nord American, în timp ce restul puterilor europene s-au distrus între ele, iar câştigătoarea războiului, URSS, a fost izolată împreună cu sateliţii săi.
Înainte de intrarea în război (1939-1940), economia SUA era deja de aproximativ 10 ani în stadiul de moarte clinică şi, după o redresare uşoară la mijlocul anilor '30, plonjase din nou în criză în 1937-1938. Producţia de armament şi muniţie pentru aliaţii europeni şi înzestrarea armatei proprii, au şters peste noapte problemele economice ale SUA, iar înrolarea masivă a făcut să dispară şomajul.
La sfârşitul războiului, SUA a profitat de ocazie pentru a aranja sistemul politico-economic internaţional pentru a-şi asigura propria supremaţie internaţională şi, mai important, pentru a-şi rezolva propriile probleme interne. Demobilizarea şi dezarmarea de la finalul războiului ar fi însemnat întoarcerea economiei SUA la stadiul dinainte de război, caracterizată de scăderea cererii de produse americane, creşterea stocurilor şi şomaj. În 1944, Dean Acheson a apărut în faţa unui comitet al Congresului SUA pentru a da explicaţii în acest sens şi declaraţia lui a pus în faţa parlamentarilor americani două opţiuni: asigurarea pieţelor de export (bani din cer) sau comunism (consumul intern al producţiei interne).
Din această nevoie a SUA de a-şi exporta problemele (asigurarea stabilităţii interne prin implicarea altor ţări) s-a născut Războiul Rece, Planul Marshall, NATO, SEATO şi Pactul de la Bagdad, toate acestea fiind instrumente ale politicii SUA. Războiul Rece, NATO şi înarmarea Germaniei au adus Europa de Vest în tabăra SUA, pentru a micşora competiţia, iar restul lumii aşa-zis libere a fost transformat în tabla de şah al unui nou episod al Marelui Joc.
Deoarece SUA avea nevoie de pieţe de desfacere pentru produsele şi serviciile sale şi pe măsura capacităţii sale industriale, America de Sud, Africa, o parte din Asia şi Europa de Vest au fost transformate în sateliţi economici. Europa de Vest şi Japonia au reuşit să iasă din starea de sateliţi economici ai SUA în anii de după război şi au re-intrat în jocul colonialismului economic, însă au rămas sateliţi politici în cadrul Războiului Rece.
Banca Mondială şi FMI şi-au jucat rolul în dezvoltarea sistemului acordând credite pentru lucrări de infrastructură de mari dimensiuni unor ţări care nu îşi permiteau lucrările şi nici să înapoieze creditele. Însă lucrările asigurau cererea de produse americane şi, astfel, asigurau locurile de muncă ale cetăţenilor SUA. Mai mult, ţările datornice se vedeau nevoite să îşi privatizeze diverse sectoare ale economiilor naţionale, ceea ce însemna, de obicei, vinderea companiilor de stat către companiile din SUA sau Europa de Vest, la preţuri modice.
În toată perioada Războiului Rece, capitalul de investiţii al lumii s-a învârtit într-un cerc restrâns de ţări (Europa de Vest, America de Nord, Australia sateliţii asiatici), ceea ce a dus la creşterea nivelului de trai în aceste ţări mult mai mult decât ar fi fost posibil în alte condiţii. Băncile ţărilor din lumea a treia au participat cu bună ştiinţă la acest sistem, deoarece au preferat să investească în Vest pentru a profita de veniturile mai mari şi mai sigure, în loc să investească în economiile locale (ce-i drept, deosebit de corupte). Însă unul dintre motivele pentru care blocul SUA+Europa de Vest+Australia+sateliţii asiatici a prosperat a fost tocmai încurajarea menţinerii acestor ţări la stadiul de furnizori de materii prime şi pieţe de desfacere (mercantilism – colonialism economic).
O altă componentă importantă a sistemului mondial este faptul că dolarul american nu mai are acoperire în aur din 1971, când Richard Nixon a pus capăt operaţiunilor de răscumpărare cu aur a hârtiilor emise de Federal Reserve. În acel moment, dezvoltarea economică a ţărilor din Europa de Vest şi efortul financiar cerut de Războiul din Vietnam ameninţau să modifice profund sistemul economic prin anularea supremaţiei economice a SUA. Îndepărtarea posibilităţii de răscumpărare a dolarilor în aur a permis SUA să tipărească bani după dorinţă şi, astfel, să ajungă la un deficit bugetar imens fără consecinţe pe termen scurt.
Însă principala consecinţă a acestei decizii a fost faptul că ţările străine nu mai aveau nici o modalitate de a scăpa de dolarii acumulaţi în urma comerţului cu SUA. Băncile centrale din toată lumea au de ales în a ţine dolarii în seifurile lor, ceea ce costă bani şi nu aduce nici un beneficiu, sau a-i reinvesti în economia americană prin cumpărarea de obligaţiuni de stat SUA. Astfel, băncile centrale finanţează Guvernul SUA şi diversele sale programe, inclusiv cele două războaie din Irak şi Afganistan.
Punctul de cotitură
Dar nici un lucru nu durează la nesfârşit, iar finalul sistemului actual este aproape. Criza actuală este, în mare parte, o corecţie a sistemului cauzată de amânarea efectelor unor crize precedente în SUA şi de faptul că disponibilitatea extrem de mare a finanţărilor a dus la lipsă de responsabilitate în investiţii în Europa şi SUA. Economiile emergente au fost lovite puternic de criză, deoarece depind de credite pentru a rămâne în picioare, însă tendinţa pe termen lung este în favoarea lor.
Conform FMI, ţările BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) au reprezentat aproape jumătate din creşterea globală anul trecut (China a reprezentat un sfert de una singură), iar pieţele lor sunt departe de maturitatea pieţelor din blocul de Vest, ceea ce le face foarte atractive din punct de vedere al marjelor de profit. Locuitorii acestor ţări mănâncă mai bine, îşi folosesc maşinile mai des şi au nevoie de mai multe case, supermarketuri, uzine, birouri, aeroporturi, utilităţi, produse şi servicii. Capitalul de investiţii al lumii se îndreaptă deja către aceste ţări.
Pe măsură ce nivelul de trai al acestor ţări creşte, nivelul de trai al blocului din Vest scade, coborând către o medie. Mai multe locuri de muncă în Brazilia înseamnă mai puţine locuri de muncă în SUA, iar produsele acestor ţări tind să fie mai ieftine. În plus, ţările în curs de dezvoltare pot adopta mai uşor tehnologii de ultimă oră deoarece nu au infrastructuri imense care trebuie modificate.
Evoluţia SUA în secolul XX şi, putem spune, istoria în general, ne arată că puterea economică este urmată de puterea politică şi puterea militară. Eşecul negocierilor OMC de anul trecut, în cadrul cărora ţările în curs de dezvoltare au refuzat să accepte termenii politicilor agrare concepute de blocul de Vest (protecţia fermierilor din Vest pe seama fermierilor din restul lumii), este un semnal în acest sens. În momentul în care dolarul american va fi abandonat ca monedă de rezervă a lumii şi locul său va fi luat de una sau mai multe monede, bugetul de „apărare" al SUA va deveni imposibil de menţinut la nivelul actual, iar schimbarea va deveni imposibil de negat.