Avem un nou frate mare la răsărit
Surpriză, surpriză. Tocmai când Moscova a început să îşi arunce din nou umbra peste centura de ţări mai mult sau mai puţin independente din jurul ei, iată că România s-a trezit cu un nou mare frate la răsărit. Cu o săptămână înainte de alegerile parlamentare din Moldova, autorităţile din R.P. Chineză şi R. Moldova au semnat un acord de împrumut în valoare de nu mai puţin de 1 miliard USD. Este demn de menţionat că Produsul Intern Brut al Republicii Moldova (PPP) este de 10 miliarde USD (conform Wikipedia), iar bugetul de stat doar cu 50% mai mare decât împrumutul.
Primul lucru care sare în ochi este valoarea împrumutului, deoarece indică trei lucruri importante:
- Republica Moldova are probleme financiare majore (lucru deloc surprinzător) şi acum este îndatorată până peste ochi,
- R.P. Chineză a turnat o găleată de bani în cea mai săracă ţară din Europa,
- având în vedere că Federaţia Rusă a acceptat de principiu să cumpere loialitatea Republicii Moldova cu un împrumut în valoare de 500 milioane USD, R.P. Chineză tocmai a plusat peste oferta rusă.
Mai mult de atât, oficialii chinezi au declarat că R.P. Chineză este dispusă să finanţeze proiectele considerate "justificate şi necesare" de către partenerii moldoveni. Sună de parcă Republica Moldova şi-a deschis cont la Beijing.
Această decizie dă naştere unui val de întrebări care, însă, vor rămâne fără răspuns deocamdată. De vreme ce R.P. Chineză s-a aventurat cu îndrăzneală în spaţiul fost sovietic fără ca zidurile Kremlinului să răsunete de urlete de indignare, se poate presupune că China a acţionat cu ştirea şi încuviinţarea Moscovei. În plus, un asemenea acord nu se negociază în 2 zile, lucru care înseamnă că această mişcare a fost discutată în prealabil, cel mai probabil cu ceva timp înainte de februarie, luna în care au început negocierile dintre R.P.C. şi R.M., şi că face parte dintr-o strategie amplă.
Ce speră China să câştige cumpărând Moldova la bucată? În primul rând, o piaţă (nu prea mare) pentru produsele sale care vor invada, în scurt timp, magazinele de peste Prut şi vor începe să fie aruncate pe pieţele învecinate. Principala problemă a autorităţilor de la Beijing este să ţină economia chineză în picioare înainte ca milioanele de muncitori deveniţi şomeri să se răscoale şi să facă organelor de partid şi de stat ceea ce i-au făcut acum câteva zile directorului Jianlong Steel Holding Company.
În al doilea rând, R.P. Chineză îşi asigură un cap de pod pe malul Mării Negre înainte ca Moldova să intre în Uniunea Europeană şi NATO. Se poate presupune că un împrumut imens, acordat în termeni foarte buni pentru Moldova (3% dobândă, perioadă de graţie de 5 ani la plata dobânzii) vine la pachet cu anumiţi termeni economici care avantajează R.P. Chineză într-un fel sau altul. Mai ales că este puţin probabil că Republica Moldova chiar va reuşi să returneze banii la maturitate (peste 15 ani).
În al treilea rând, R.P. Chineză reuşeşte să dea cu tifla S.U.A., care nu a putut să ofere decât 20 de milioane USD prin programul Millennium Challenge Account. Împrumutul acordat de R.P. Chineză i-a permis lui Voronin să trimită la plimbare echipa FMI care a venit să îi vorbească despre restrângerea cheltuielilor.
Jocul devine interesant.
Istoria tinde să se repete
La nici un an de la victoria Democraţilor şi a lui Barack Obama în alegerile din S.U.A., partidul de la putere şi Preşedintele ales se chinuie să adopte un pachet de legi privind serviciile şi asigurările medicale. Senatul S.U.A. se pregăteşte să plece în vacanţa de vară fără să fi închiat negocierile cu privire la aceste legi. Teoretic, Partidul Democrat nu ar trebui să aibă nici o problemă în a adopta respectivul pachet de legi, având în vedere că deţine majoritatea atât în Senat, cât şi în Congress. Practic, o parte din Democraţi şi-au dat mâna cu Republicanii pentru a modifica anumite prevederi ale respectivelor legi. Este aceasta o situaţie nouă? Nici pe departe.
Conform lui Walter Karp, există două precedente:
When the 1936 elections were over, Franklin Roosevelt and his Administration stood at a unique pinnacle of power and promise. The President's victory was so great it overrode all sectional distinctions; in only two of the forty-eight states did he fail to win a plurality of the vote. Moreover, his victory was not a merely personal one. The voters that year sent 331 Democrats to the House of Representatives and 76 Democrats to the Senate, reducing the Republican contingent in the new Congress to an impotent rump. That reform of a broad and democratic kind would soon be forthcoming few people had cause to doubt. Although Roosevelt had offered no detailed program during the course of his campaign, he had expressed Populist sentiments which Americans had not heard in high places in many long years.
What happened shortly after the 1936 elections is well known. The apparently invincible President suddenly found himself blocked at every turn. An overwhelming Democratic majority, seemingly eager to follow his lead, split into warring factions; a coalition of Southern Bourbons and obstructionist Republicans, although numbering together no more than some 130 members, swiftly seized the legislative helm and blocked virtually all further reform. At the very height of its power and prestige, the New Deal came to a dead stop in one of the most remarkable reversals in American history.
Twenty-eight years later, another Democratic President, Lyndon Johnson, won a landslide election victory and found himself with yet another Congress dominated by lopsided Democratic majorities; 295 Democrats in the House, 68 Democrats in the Senate. He, too, had promised broad and sweeping reforms, among them no less a goal than a "war to end poverty" as well as a turning away from distracting foreign entanglements: he would not commit "American boys to fighting a war that I think ought to be fought by the boys of Asia to help protect their own land." Behind the President's evident wish to take care of the "unfinished business of the nation" lay, in fact, a great deal of unfinished business. Since the end of the New Deal in 1937 there had scarcely been a single major reform enacted in twenty-eight years-one-sixth the entire history of this Republic. During that period the Southern Bourbon-Republican coalition, which had arisen phoenix-like in 1937, had dominated Congress. It had frustrated Truman and Kennedy with apparent ease. It had subjected the Eisenhower Administration to the most muted criticism. It had given its full approval to just two major public policies since l938-national defense and a forward foreign policy.
What happened? A few months after the election, Johnson's "Great Society" was deep in an Asian war; after a brief spate of trumpery legislation-the "poverty program," for example-Congress became balky and unmanageable. In 1966, Johnson's great legislative majorities were reduced and the Great Society was dead, the victim of the Vietnam War. Another reform President, another landslide election, another landslide Congress, another stunning reversal.
Atât Franklin D. Roosevelt, cât şi Lyndon B. Johnson au jucat acelaşi rol: preşedinţi aduşi la putere împreună cu partidul din care fac parte pe baza unei platforme reformiste care, odată ajunşi la putere, au devenit, brusc, incapabili să pună în practică reformele promise. Se poate spune că politicienii din S.U.A. au multă experienţă în lucrul cu reforma.
Rusia caută petrolul cubanez
Igor Sechin, Primul Ministru adjunct al Federaţiei Ruse, a semnat patru contracte pentru drepturi de explorare în zona controlată de Cuba a Golfului Mexic pentru a începe exploatarea zăcămintelor de petrol. Autorităţile cubaneze estimează că perimetrele din zona lor conţin 20 de miliarde de barili de petrol, în timp ce estimările S.U.A. se ridică la doar 5 miliarde.
Cu ocazia aceasta, Federaţia Rusă a mai acordat Cubei şi un împrumut în valoarea de 150 milioane USD, bani care vor fi folosiţi pentru achiziţionarea de maşini agricole şi materiale de construcţii. Se poate presupune ca banii vor fi returnaţi sub formă de petrol provenit din producţia viitoare.
Note şi observaţii – partea a III-a
Condiţia opusă, cea mai sigură pentru puterea partidelor, este apatia publicului, recunoştinţa pentru favorurile mărunte şi un sentiment puternic şi general de inutilitate a luptei politice. Cu toate acestea, apatia politică, inutilitatea şi recunoştinţa meschină nu sunt naturale. Ceea ce se află în spatele lor nu este "natura umană", ci credinţa cetăţenilor că politica şi guvernul pot face prea puţin pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă; credinţa că cetăţenii nu sunt conduşi de oameni cărora le-au încredinţat puterea lor, ci de circumstanţe şi de "forţe" istorice, de lucruri pe care oamenii nu le pot controla; credinţa că abuzurile de putere şi nedreptăţile sunt cumva inevitabile şi trebuie îndurate pentru că nu pot fi eliminate. - W. Karp
Notes and musings – part I
The very opposite condition, the condition safest for party power, is public apathy, gratitude for small favors and a deep general sense of the futility of politics. Yet there is nothing natural about political apathy, futility and mean gratitude. What lies behind them is not "human nature" but the citizens' belief that politics and government can do little to better the conditions of life; the belief that they are ruled not by the men whom they have entrusted with their power but by circumstances and historical "forces," by anything and everything that is out of human control; the belief that public abuses and inequities are somehow inevitable and must be endured because they cannot be cured. - W. Karp