Shopping power
'Look,' she told me one day in a Millsport coffee house. 'Shopping — actual, physical shopping — could have been phased out centuries ago if they'd wanted it that way.'
'They who?'
'People. Society.' She waved a hand impatiently. 'Whoever. They had the capacity back then. Mail order, virtual supermarkets, automated debiting systems. It could have been done and it never happened. What does that tell you?'
At twenty-two years old, a marine corps grunt via the street gangs of Newpest, it told me nothing.
Carlyle took in my blank look and sighed.
'It tells you that people like shopping. That it satisfies a basic, acquisitive need at a genetic level. Something we inherited from our hunter-gatherer ancestors. Oh, you've got automated convenience shopping for basic household items, mechanical food distribution systems for the marginalised poor. But you've also got a massive proliferation of commercial hives and speciality markets in food and crafts which people physically have to go to. Now why would they do that, if they didn't enjoy it?'
I probably shrugged, maintaining my youthful cool.
'Shopping is physical interaction, exercise of decision-making capacity, sating of the desire to acquire, and an impulse to more acquisition, a scouting urge. It's so basically flicking human when you think about it. You've got to learn to love it, Tak. I mean you can cross the whole archipelago on a hover, you never even need to get wet. But that doesn't take the basic pleasure out of swimming, does it?
Richard Morgan, Altered Carbon
Shopping is free fire area for the powerless.
Trista realitate a ignoranţei şi prostiei
Am dat de curând peste o recenzie a cărţii "Just How Stupid Are We", scrisă de Richard Schenkman, reporter şi profesor de istorie la Universitatea George Mason. Aşa cum arată şi titlul său, cartea se concentrază asupra problemei stupidităţii populaţiei în materie de politică. Ar fi foarte interesant dacă cineva s-ar apuca să scrie o serie de cărţi care să extindă investigarea stupidităţii şi la alte domenii. Am impresia că la finalul acestei serii vom şti cu certitudine că omul comun nu prea ştie nimic despre locul în care trăieşte. Este adevărat că studiul lui Schenkman este limitat la societatea din Statele Unite ale Americii, însă mi-ar trebui dovezi serioase ca să cred că românii sunt mai informaţi.
Însă nu toate veştile sunt proaste. De la bun început aflăm că omul comun se descurcă bine în peisajul media&entertainment pentru că 22% dintre cetăţenii SUA ştiu numele tuturor celor 5 membri ai familiei Simpson. În schimb, doar o persoană din 1.000 poate numi cele cinci libertăţi garantate de Primul Amendament al Constituţiei SUA. Poate că ar fi cazul ca o agenţie şmecheră să rebrănduiască Constituţia SUA şi să facă un sitcom din ea. Nu sunt sigur cum o să integreze iubirea, sexul şi dramatismul, dar presupun că au vândut ei produse mai proaste decât o constituţie aşa că au experienţă.
Mai interesant este faptul că numărul de oameni informaţi nu a crescut în timp în SUA. În ciuda faptului că educaţia este obligatorie pentru toţi copii, americanii (şi presupun că este general valabil) de astăzi nu sunt mai bine informaţi decât părinţii lor. De fapt, testele par să indice că tineri de-abia intraţi în facultate răspund mai bine la întrebări care ţin de educaţia civică decât cei care sunt în ultimii ani. Sistemul educaţional produce tineri pregătiţi pentru locuri de muncă, dar complet nepregătiţi pentru a fi cetăţeni.
Nici măcar Internetul, imensa magistrală informaţională nu a reuşit să schimbe obiceiurile celor care se consideră consumatori. Presupun că oamenii sunt prea ocupaţi cu cumpărăturile online, site-urile porno, programele de tip messenger, site-urile de "social networking" sau blogurile (ca al meu) ca să se informeze sau să se educe. Iar tinerii, adică noii cetăţeni, par să fie mai ignoranţi decât oricând, ceea ce nu este chiar de mirare. Cărţile sunt deja passé, iar efortul de a înţelege lumea în care trăim se rezumă la a privi filme de genul Zeitgeist.
Georgia părăseşte CSI
Guvernul de la Tblisi a decis să pună în practică anunţul făcut acum un an şi, de astăzi, Georgia nu mai este un membru al Comunităţii Statelor Independente. Decizia a fost luată după războiul cu Federaţia Rusă care a avut loc anul trecut, după ce autorităţile georgiene au acuzat CSI că nu a făcut nimic pentru a preveni "agresiunea şi ocuparea Abhaziei şi Osetiei de Sud" de către Federaţia Rusă.
Pe de-o parte, unele voci susţin că gestul autorităţilor georgiene reprezintă un precedent de care se pot folosi şi alte foste state sovietice, precum Ucraina. Pe de altă parte, persoane mai realiste consideră că gestul mai mult simbolic de ieşire din CSI nu va avea un impact mare asupra membrilor rămaşi, însă va avea consecinţe neplăcute pentru Georgia.
De altfel, Vladimir Jarikin director adjunct al Institutului Ţărilor Membre ale CSI, s-a grăbit să arate Georgiei pisica proverbială. Conform lui Jarikin, CSI este o zonă fără vize, ceea înseamnă că Georgia va trebui acum să negocieze regimul cetăţenilor săi în străinătate cu toate statele membre ale CSI. De asemenea, diplomele emise de instituţiile de învăţământ din Georgia nu mai sunt recunoscute în CSI şi nici invers, motiv pentru care Jarikin este încântat să constate că Preşedintele Georgiei, Mikheil Saakashvili, care a studiat la Kiev, a devenit o persoană fără educaţie superioară.
Mai important este faptul că Jarikin consideră Georgia nu mai are temeiuri legale pentru a cere retragerea forţelor FR de menţinere a păcii din Osetia de Sud. Este adevărat că o asemenea cerere din partea Georgiei nu avea vreo şansă să fie acceptată, însă este posibil ca Georgia să fi dat cărţile nu foarte bune pe care le mai avea de jucat pentru un gest fără prea mare însemnătate.
Un alt punct atins de Jarikin şi care pare la fel de important pentru Georgia precum prezenţa trupelor ruseşti, este faptul că soluţiile disputelor teritoriale dintre Georgia, Federaţia Rusă, Armenia şi Azerbaidjan înscrise în actele CSI au devenit brusc nule. Georgia va trebui să îşi renegocieze graniţele cu aceste ţări, ceea ce nu are cum să fie uşor.
Revoluţia ascunsă – partea a II-a
Scopul oricărei revoluţii este îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale unei părţi a populaţiei, parte care este nemulţumită cu condiţiile în care se află. Acest scop poate să fie atins sau nu, însă putem fi siguri că orice revoluţie încununată de succes duce la îndepărtarea de la putere a unui grup relativ mic de oameni aflaţi în vârful sistemului politic şi înlocuirea lor cu o altă gaşcă. Dacă cei care preiau puterea au în vedere interesele maselor care au jucat un rol în ridicarea lor, rămâne de văzut. Cel mai probabil scenariu este cel în care noua elită conducătoare dă câte ceva poporului pentru a-şi consolida poziţia, după care începe să îşi vadă de interesul propriu.
Astfel se poate spune că un grup de oameni care este nemulţumit de starea în care se află şi care are de gând să pornească o revoluţie are de înfruntat pericolul dublu al represiunii regimului curent şi al trădării din partea regimului viitor. În acest mod, revoluţiile ajung să aibă acelaşi efect ca şi alegerile: grupul de la putere, care fură prea mult sau care se poartă prea rău cu populaţia, este înlocuit cu un alt grup, care o să fure mai puţin sau o să se poarte mai bine la început, totul desfăşurându-se în cadrul unui sistem care nu oferă o alternativă reală. Apoi situaţia se deteriorează în timp şi foştii revoluţionari constată că s-au întors de unde au plecat.
De vreme ce rezultatul revoluţiilor spontane şi vizibile este, în mod clar, nesatisfăcător, aş zice că este cazul să se ia în considerare şi varianta revoluţiei deliberate şi ascunse. O revoluţie deliberată este o mişcare de modificare a societăţii care nu este declanşată de un stimul de moment (o acţiune sau o declaraţie extrem de nepopulară a celor de la putere), ci de către o analiză a problemelor societăţii şi de adoptarea unui anumit mod de a le rezolva; revoluţia deliberată este o acţiune, nu o reacţie. O revoluţie ascunsă este o revoluţie care nu confruntă puterea în mod deschis şi direct, ci se bazează pe principiul că sistemul se va schimba de la sine în momentul în care cetăţenii se vor schimba.
Îmi dau seama că atunci când critic provocarea directă şi deschisă a puterii mă opun unei acţiuni care exercită o atracţie profundă asupra imaginaţiei oamenilor pentru care asemenea explozii sociale sunt singurul mod în care li se permite şi ştiu să se exprime în domeniul politic, însă acest gen de acţiuni dau celor de la putere pretextul perfect pentru a lua măsuri de represiune împotriva populaţiei şi nici unui guvern nu trebuie să i se dea asemenea pretext. Decât, evident, dacă acest lucru serveşte unui scop concret.
Revoluţia spontană şi vizibilă tinde să se concentreze asupra îndepărtării de la putere a unui grup relativ mic de oameni, în timp ce revoluţia deliberată şi ascunsă ţinteşte către baza societăţii în scopul educării ei şi construirii unui nou sistem de relaţii între cetăţeni şi putere. În cadrul unei revoluţii deliberate este mult mai important să fie capturate nivelurile de jos ale sistemului politic (primării, consilii locale) de către insurgenţi politici, decât să fie înlocuit guvernul dominat de interese şi corupţie. Odată capturate nivelurile de jos, primarii insurgenţi pot începe să îşi obişnuiască alegătorii cu rolul lor în viitoarea structură: exercitarea puterii politice.
Cheia succesului revoluţiei ascunse stă tocmai în faptul că modul său de operare este să pornească lupta de la baza societăţii şi fără violenţă şi să o câştige înainte ca puterea centrală să îşi dea seama că are de-a face cu o mişcare organizată. Principala ţintă a acestui tip de revoluţie este familia şi şcoala, adică mediul în care cresc şi sunt educaţi viitorii cetăţeni deoarece este vital ca, în România, să înceapă să se formeze o pătură de cetăţeni.
O pătură de cetăţeni reprezintă un grup de oameni al cărui rol în sistemul politic nu este să îşi vândă voturile primului candidat care le flutură în faţă o bancnotă sau încearcă să îi prostească cu mici şi bere. Cetăţenii sunt cei care se interesează de viaţa publică pentru a-şi apăra interesele şi care vor putea desface, în timp, încrengătura de baroni şi birocraţi care conduc România în folosul propriu, în momentul de faţă.
Prin natura sa, revoluţia deliberată şi ascunsă este lentă. Va fi nevoie de multe decenii de educare a noilor generaţii până când România va avea o pătură de cetăţeni implicaţi în politică şi care modifică încet-încet sistemul politic al ţării. Presupunând că această revoluţie poate fi lansată, este foarte puţin probabil că noi, cei din generaţia mea, vom apuca să vedem finalul în timpul vieţilor noastre. Dar, cu puţin noroc şi cu mult efort, nepoţii noştri o vor duce mai bine.
Irelevanţa viitoare a conflictelor prezente
Revista "The Atlantic" publică un articol semnat de către Robert Kaplan care aduce în discuţie tema schimbării politicii externe a S.U.A. odată cu schimbarea oamenilor care compun administraţia de stat. Pe scurt, Kaplan afirmă că conflictul dintre Israel şi vecinii săi va deveni din ce în ce mai puţin relevant pentru o generaţie nouă de demnitari americani ai căror părinţi sau bunici provin din Asia sau din lumea musulmană şi că Israelul va trebui să cedeze Malul de vest al Iordanului unui stat palestinian complet demilitarizat.
Teoria lui Kaplan este interesantă; încercarea nu foarte subtilă de a influenţa rezultatul ("What other resolution can there be?"), nu prea. Însă Kaplan nu are de ce să îşi facă griji. Israelul nu a negociat vreodată serios cu palestinienii şi nu cred că va începe acum. Guvernul Israelului va continua politica actuală de a se preface că negociază şi de a pune condiţii inacceptabile înainte de a contempla ideea unor negocieri reale şi, în acelaşi timp, va continua să construiască colonii şi să acapareze teritoriile palestinienilor. Singurul efect pe care schimbarea politicii externe al S.U.A. o să îl aibă asupra Guvernului israelian o să fie, mai curând, urgentarea planurilor de rezolvare unilaterală a problemei palestinienilor.
O a doua idee care se desprinde din teoria lui Kaplan şi care este mult mai importantă pentru noi, este că noua generaţie de demnitari americani nu va avea o atitudine mai rece doar faţă de Israel, ci şi faţă de Europa. Aşa cum Kaplan remarcă, Secretarul de Stat Hillary Clinton a efectuat două vizite în Asia în primele şase luni ale mandatului său. Toate drumurile par să ducă la Beijing.