Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a III-a
"Houston, Houston, we have a problem"
Principalele moduri în care o comunitate (definită aici ca un grup de oameni care trăiesc împreună şi împărtăşesc o serie de interese) îşi poate câştiga existenţa sunt munca fizică în scopul obţinerii şi prelucrării resurselor de hrană şi a unei game de produse sau producerea de servicii şi produse care pot fi vândute, iar o parte din banii obţinuţi sunt cheltuiţi pe hrană. Evident, există un număr foarte mare de variaţii între aceste moduri principale, deoarece nu este neapărată nevoie ca toţi membrii unei comunităţi să se ocupe cu acelaşi lucru.
Modul în care comunitatea alege să îşi câştige existenţa (deşi, în majoritatea cazurilor, nu se poate vorbi despre o alegere conştientă) determină o serie de alte caracteristici ale respectivei comunităţii, precum locaţia (o comunitate care preferă să îşi crească singură hrana va alege un spaţiu care să permită acest lucru, în timp ce o comunitate ai cărei membrii lucrează în industrie/servicii va prefera mai întotdeauna o aglomerare urbană), nivelul de educaţie al membrilor săi, nivelul veniturilor, produsele şi serviciile consumate şi puterea.
Diferenţa principală dintre cele două tipuri de comunităţi, în acest context, este faptul că depind de lucruri diferite. O comunitate care îşi cultivă singură hrana depinde de forţa de muncă proprie, de cunoştinţele proprii şi de natură, în timp ce o comunitate bazată pe comercializarea serviciilor/produselor proprii depinde de forţa de muncă şi cunoştinţele proprii, de liniile de transport şi comunicaţii, de starea pieţelor locale şi/sau internaţionale, de termenii în care se pot obţine finanţări şi, mai ales, de puterea de cumpărare a clienţilor, adică depinde de alţi oameni. Societatea în care trăim pune accentul pe cel de-al doilea tip de comunitate, iar oraşele se extind din ce în ce mai mult pentru a accepta fluxul de fiinţe umane în căutare de locuri de muncă mai bine plătite. Dar ce înseamnă acest loc de muncă şi viaţa la oraş? Care este preţul lor?
Subiectul este prea larg pentru a-l discuta aici în detaliu, dar doresc să punctez câteva aspecte relevante. Un loc de muncă la oraş înseamnă, de obicei, faptul că orăşeanul predă altcuiva controlul asupra locului şi modului în care îşi petrece în jur de o treime din zi (în funcţie de locul de muncă). Dacă patronul/şeful se întâmplă să fie ambiţios sau al dracului, angajatul poate sta la lucru şi peste cele 8 ore tipice. De ce? Pentru că, în cele mai multe cazuri, nu are de ales.
Perioadele în care locurile de muncă libere sunt atât de multe încât să poţi găsi unul de cum ai nevoie sunt rare şi suspecte (prosperitatea de dinainte de criză) şi, oricum, schimbarea locului de muncă înseamnă schimbarea unui patron cu altul, a unui şef cu altul. Salariul tinde să fie singura sursă de venit a majorităţii orăşenilor, iar prezenţa sau absenţa lui înseamnă diferenţa dintre prosperitate şi sărăcie lucie. Fără salariu nu există mâncare, casă, maşină, haine sau vizite la supermarket. Orice om care trăieşte de la un salariu la altul oferă şefilor şi patronilor săi o putere nemeritată asupra sa.
Din punct de vedere al puterii, orăşenii tind să stea prost. Oraşele mari, cu mulţi locuitori, diluează valoarea relativă a unui vot până la niveluri abisale. Un vot pierdut printre alte două sau douăzeci de milioane de voturi este complet irelevant. Orăşenii tind să nu aibă iniţiative politice. Ar fi şi greu din partea unor oamenii care trebuie să fie la serviciu o mare parte a zilei. Şi care trebuie să se ducă acasă după serviciu să facă de mâncare şi să aibă grijă de copii. Pentru oamenii a căror viaţă curge între serviciu, treburi în casă şi nelipsitul televizor, nu există timp pentru informare şi educare, pentru a înţelege lumea în care trăiesc.
"Dar," vine un strigăt din noaptea Internetului, "alternativa este să mp duc să muncesc la ţară până cad lat şi să nu obţin mai nimic. Salariul de la oraş este bun!" Da, aceasta este o alternativă. Mai exact, este alternativa unui individ. O comunitate are şi alte alternative la dispoziţie. În plus, o comunitate care doreşte puterea de a-şi hotărî destinul trebuie să înceapă prin a prelua controlul asupra modului în care îşi câştigă existenţa şi să îşi asume responsabilitatea pentru acest lucru.
Nivelul minim de trai civilizat, independenţa şi puterea
Un individ, acţionând de unul singur, ar fi nevoit să muncească mult prea mult pentru a se întreţine singur, ceea ce face oraşul şi jobul bine plătit locul cel mai potrivit pentru indivizi (presupunând că individul poate obţine jobul bine plătit). Dar un grup de indivizi se poate descurca altfel, în funcţie de numărul membrilor. Acolo unde un individ trebuie să folosească o anumită sumă de bani, o comunitate poate oferi mână de lucru şi suplini cu o sumă mai mică de bani produsele sau serviciile care nu se găsesc la nivel local în scopul asigurării nivelului minim de trai civilizat (NMTC) al fiecărui membru. "Ce e aia," vine o nouă întrebare, "şi de ce ar face comunitatea aşa ceva?" Good point.
Nivelul minim de trai reprezintă o serie de bunuri şi produse de care fiecare persoană are nevoie pentru a putea spune că trăieşte civilizat, în conformitate cu epoca în care ne aflăm. O comunitate care include şi câţiva tâmplari, electricieni, arhitecţi sau ingineri poate să asigure pentru toţi membrii ei locuinţe, apă potabilă, apă caldă, produse de curăţat, mâncare, încălzire, energie electrică, îmbrăcăminte şi veselă. De departe cel mai simplu mod de a aranja lucrurile este ca fiecare membru al comunităţii să lucreze un număr egal de ore pe săptămână în producţia de hrană şi să primească pentru eforturile sale o parte egală din producţia rezultată. Producţia de bunuri se poate regla, după nevoile fiecăruia, prin schimb de produse sau oferirea de timp&efort contra bunuri. Cu cât comunitatea are mai mulţi membrii, cu atât va scădea numărul de ore pe care trebuie să îl muncească fiecare membru în parte.
"Asta sună deja a C.A.P.," se aude de departe. "Am mai auzit chestii din astea pe vremuri şi s-au dovedit idei proaste". Nu chiar. Ceea ce propun eu are o funcţie opusă C.A.P.-ului şi există anumite motive pentru care am ales această soluţie. Scopul C.A.P.-urilor înfiinţate de comunişti (precum şi al sindicatelor) a fost, pur şi simplu, înregimentarea politică a ţăranilor (muncitorilor în cazul sindicatelor), distrugerea lor ca entităţi independente şi transformarea lor în persoane dependente de stat. Scopul asigurării nivelului minim de trai civilizat pentru fiecare membru al comunităţii este câştigarea independenţei economice a comunităţii şi schimbarea relaţiilor dintre aceasta şi restul omenirii.
Principalul motiv pentru care este necesar ca fiecare membru al comunităţii să aibă asigurat NMTC este nevoia de a rezolva una dintre tensiunile interne fundamentale ale oricărei comunităţi: apariţia şi dezvoltarea unei elite economice. Indiferent de sistemul economic folosit de o comunitate, unii oameni se vor dovedi mai pricepuţi la acumularea de bani sau bunuri decât restul. Aceştia se vor constitui, în timp, într-o elită economică şi vor încerca să acapareze cât mai multă putere, inclusiv pe plan politic şi social.
Scopul final al elitelor economice este rearanjarea societăţii pentru maximizarea profiturilor, garantarea profiturilor cu banii comunităţii (socializarea riscurilor - privatizarea profiturilor), şi eliminarea competiţiei. Capitalismul se bazează pe idea că apariţia unei elite economice şi asigurarea libertăţii sale de a face afaceri este în favoarea societăţii, lucru cu care sunt doar în parte de acord. Comunismul a încercat să distrugă şi să împiedice refacerea unei elite economice, însă a eşuat lamentabil, lucru inevitabil atunci când un sistem merge împotriva naturii umane.
Asigurarea nivelului minim de trai civilizat are ca scop fundamental un efect diametral opus: împiedicarea căderii în sărăcie a unei părţi a comunităţii. Orice încercare de a educa o comunitate va eşua dacă o parte dintre membrii săi sunt săraci. Oamenilor săraci nu le pasă de educaţie, iar puţina putere politică pe care o au este întotdeauna de vânzare şi exact acest lucru nu trebuie să se întâmple. În momentul în care puterea politică a membrilor comunităţii este de vânzare, oamenii care constituie elita economică pot începe să îşi transforme avantajul economic în avantaj politic. O comunitate poate fi puternică şi independentă doar dacă membrii săi nu sunt de vânzare, iar membrii săi nu sunt de vânzare pe plan politic decât dacă nu sunt de vânzare nici pe plan economic.
Asigurarea NMTC nu presupune egalitarism, deţinerea proprietăţii în comun sau alte idei de acest gen, ci doar satisfacerea unor anumite nevoi pentru a permite fiecărui membru al comunităţii să se sustragă şantajului economic. Membrii comunităţii care doresc să îşi deschidă propriile afaceri sau să îşi găsească locuri de muncă part- sau full-time, sunt mai mult decât bineveniţi să facă acest lucru, mai ales că se vor bucura de avantajul unei relaţii angajat-angajator de care puţini oameni se bucură. Practic, de vreme ce au deja asigurat nivelul minim de trai civilizat, membrii comunităţii pot spune oricând "la revedere" unui patron sau unui şef care îşi închipuie că e dumnezeu în firmă. Sunt de părere că o societate în care angajaţii nu depind de angajatori ar fi o societate în care oamenii s-ar respecta mai mult unii pe alţii.
Un alt motiv pentru care este mai bine ca membrii comunităţii să se ajute unii pe alţii pentru a-şi asigura NMTC, este prosperitatea locală. Să presupunem că avem o comunitate, undeva, la ţară, ai cărei membrii lucrează la una sau două fabrici şi că în perimetrul comunităţii se află un supermarket deţinut de unul dintre marile reţele de desfacere. Având în vedere că cea mai mare parte din venitul lunar al românilor se duce pe mâncare, rezultă că cea mai mare parte a veniturilor care intră în comunitate iese exact aşa cum a intrat, prin intermediul supermarketului. Aceştia sunt bani care pot fi păstraţi în comunitate dacă mâncarea este crescută local şi nu cumpărată. Banii pot fi depuşi la banca locală, care îi dă mai departe meşteşugarilor sau furnizorilor de servicii locali sub formă de credite cu dobândă mică. Everybody wins.
O comunitate care îşi creşte singură hrana este o comunitate care nu depinde de supermarket, care deţine controlul asupra costurilor de producere a hranei şi care are nevoie de venituri mai mici în bani. Dacă membrii comunităţii au deja asigurate hrana, locuinţele şi hainele prin efortul comun, aceştia îşi pot căuta locuri de muncă mai puţin bine plătite, dar cu program mai flexibil şi mai uşoare din punct de vedere al muncii depuse.
Un individ care doreşte să cumpere şi să mobileze o casă trebuie să pună deoparte câteva zeci de mii de euro sau să facă un împrumut la bancă şi să plătească rate pe următorii 20-30 de ani. Un membru al unei comunităţi care asigură nivelul minim de trai civilizat poate obţine casa doar plătind costul materialelor de construcţie (în mare parte lemn) şi oferindu-se să îi ajute şi el pe ceilalţi membrii ai comunităţii atunci când va fi nevoie. Acelaşi aranjament este valabil pentru mâncare, apă, îmbrăcăminte, veselă sau produse de curăţat.
Rezultatul final al efortului comun este faptul că comunitatea şi membrii săi depind, în principal, de ei înşişi pentru a supravieţui. That is power.
Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a II-a
In the beginning, the community was a formless void and darkness covered the face of the village... (Genesis 1.1)
Acum ceva timp discutam cu o prietenă foarte scârbită de România (şi, în special de traficul din Bucureşti) şi nu m-am putut abţine să nu menţionez că există soluţii şi că o educaţie diferită ar fi de ajuns, dar că Bucureştiul nu este locul potrivit pentru aşa ceva. Răspunsul ei, contrariat, a fost că Bucureştiul este locul cu multe şcoli şi cu mulţi tineri. Din nefericire, Bucureştiul nu este nici pe departe locul de unde revoluţia ascunsă ar putea să înceapă pentru simplul fapt că este un oraş.
Pentru a putea porni o revoluţie, pentru a putea efectua anumite schimbări, revoluţionarii (god, cuvântul ăsta sună groaznic de pompos în epoca în care trăim) trebuie să pună mâna pe puterea politică, iar oraşele sunt locuri unde puterea politică a atras deja o birocraţie sau un despotism local care acţionează mână în mână cu unii membrii ai comunităţii de afaceri şi cu politicienii de la nivel central. Într-un asemenea loc, jocurile sunt deja făcute din punct de vedere politic şi economic. Şi atunci unde plantăm steagul? (Para plantar la bandera con la luz de tu sonrisa)
Un punct de pornire bun: un sat sau o comună ar fi de ajuns. Eu, personal, nu sunt expert în revoluţii, iar sistemul trebuie testat, ceea ce înseamnă că este de preferat o comunitate mică, cu care s-ar putea colabora mai uşor. Nivelul economic al comunităţii respective este şi el important. O comunitate prosperă nu va fi foarte interesată de o revoluţie. O comunitate săracă va dori întâi bani şi are mari şanse să conţină un procent relativ mare de oameni needucaţi şi/sau alcoolici.
Un punct de pornire ideal: "designer community". Adică pornire de la zero, cu un loc liber şi cu o comunitate de oameni deja convinşi. Idealul fiecărui Che Guevara de cafenea (sau cu blog).
Prioritatea zero pentru noua comunitate este asigurarea hranei deoarece hrana şi modul în care este obţinută sunt două dintre punctele cheie ale întregului plan. În cazul în care se alege o comunitate deja formată, respectiva comunitate poate fi educată prin exemplu direct despre modurile în care se poate obţine mai multă hrană cu mai puţină muncă.
În cazul în care se alege pornirea de la zero, viitoarea comunitate se poate împărţi în echipe care să pregătească terenul cu rândul şi să înceapă să planteze viitoarea sursă de hrană. Este foarte probabil că o comunitate nouă nu va putea deveni self-sustainable din punct de vedere al hranei de la bun început, deşi acest lucru depinde de numărul de persoane care o compun.
Următorul pas este ca un grup de "revoluţionari" să candideze şi să obţină postul de primar şi cât mai multe posturi în consiliul local (un primar nu poate conduce dacă consiliul local îi este ostil).
Varianta bună: O comunitate deja formată nu va privi cu ochi buni un grup de străini care doresc să fie aleşi în administraţia locală. Cel mai probabil, "revoluţionarii" vor fi nevoiţi să ducă o luptă de durată pentru a atinge ţinta finală: postul de primar şi o majoritate în consiliul local.
Varianta ideală: Ţinta finală atinsă foarte rapid sau "designer community", ai cărei aleşi vor fi oricum "revoluţionari".
Principalul rol al primarului depinde de tipul de comunitate. Într-o comunitate deja formată, primarul şi consilierii vor începe educarea oamenilor în exercitarea directă a puterii prin organizarea de... să le zicem adunări săteşti. O adunare sătească este o adunare a comunităţii în cursul căreia primarul va prezenta un raport al activităţii sale, va expune principalele probleme cu care se confruntă comunitatea şi va încuraja membrii comunităţii să îşi exprime propriile lor probleme sau proiecte edilitare, economice sau politice.
Practic, scopul adunării este de a-i obişnui pe membrii comunităţii să fie informaţi cu privire la starea comunităţii din care fac parte, să îşi exprime părerile asupra a diverse lucruri şi să încerce să găsească soluţii la problemele apărute. Primarul poate forma grupuri de localnici pentru a le da ca sarcină rezolvarea sau studierea diverselor probleme care nu depăşesc cunoştinţele sau abilităţile membrilor grupurilor.
În "designer community", rolul aleşilor este să înveţe să conducă împreună cu comunitatea.
Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a I-a
În unele dintre articolele anterioare am vorbit despre schimbarea sistemului politic, despre nevoia de a face acest lucru într-un mod care să asigure o schimbare durabilă şi despre scopul acestei schimbări.
Acum voi încerca să adaug la partea de teorie şi o serie de articole care să acopere o parte dintre aspectele de ordin practic cu privire la societatea în care trăim, la cele în care am putea trăi şi la modul în care se poate construi o nouă societate.
Cea mai mare problemă este, de departe, obişnuinţa care ne face prizonieri ai actualului sistem şi lipsa de timp sau de educaţie sau de informaţii care îi împiedică pe cei cărora sistemul nu le place să se gândească la alternative. Am citit recent, pe un alt blog, un articol din revista "Lumea" care acuza strident Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi o serie de alte instituţii locale şi internaţionale de distrugerea democraţiei la nivel mondial pentru a prelua puterea prin intermediul procesului numit "globalizare".
Internetul este plin de articole de acest fel. Ideea fundamentală a tuturor este că sistemul "pute" şi că diverse instituţii sau persoane sunt de vină pentru acest lucru. Faptul că sistemul a scăpat de sub control, că cetăţenii sunt, în mare parte, de vină că s-a întâmplat acest lucru, şi că aceştia nu fac nimic pentru a îndrepta această situaţie nu pare să îi fi trecut prin minte autorului.
"DAR," vine de departe întrebarea cu care încep şi la care se blochează discuţiile sau gândurile celor care se lovesc de prostie, incompetenţă, rea voinţă sau hoţie, "ce pot eu, ca individ, să fac?" Din păcate, nu cine ştie ce. Tristul adevăr este că, atunci când vine vorba de acţiune, individul nu are multe opţiuni de impact. O celulă sănătoasă aflată în mijlocul unui organism bolnav poate cel mult să rămână sănătoasă şi să supravieţuiască. Pentru schimbare este nevoie de un efort comun şi de o masă critică a cărei putere să facă efortul viabil.
Culcaţi-vă la loc! Asta este România noastră!
Din noaptea plină de minuni a Internetului...
... a poposit pe desktopul meu cea mai nouă idee creaţă: domnişoara Alexandra Svet şi marketingul au de gând să salveze România. Pe Facebook. Hot shit, dude!
Cine este domnişoara Svet? Al naibii să fiu dacă ştiu. Cam tot ce cunosc despre respectiva domnişoară este că are propria ei firmă, pe care a înfiinţat-o acum 6, şi că a avut o epifanie politico-socială atunci când stătea şi se uita la televizor cu părinţii ei pensionari, după ce Fiscul a blocat conturile firmei dumneaei pentru neplata taxelor.
Din câte spune cu gura ei, domnişoara Svet şi-a înfiinţat la 24 de ani o firmă care se ocupă cu relocarea străinilor în România. Adică la 24 de ani, Alexandra Svet avea deja intrare la cetăţenii străini care veneau în România ca manageri ai multinaţionalelor, contacte în real estate pentru a găsi rapid case bune, cunoştea bone şi şoferi de încredere, avea cunoştinţe printre autorităţile care se ocupă cu eliberarea permiselor de muncă şi aşa mai departe. Am avut şi eu 24 de ani la un moment dat (nu cu mult timp în urmă) şi pot să spun că nu ştiam atâtea persoane importante la acea vârstă. Poate că domnişoara Svet a crescut în alt cartier. Poate că a avut alţi tovarăşi de joacă.
Încă mirat de aceste lucruri, m-am îndreptat către site-ul "Money Channel" pentru a vedea interviul acordat de domnişoara Svet acestui post TV. Jumătate de oră mai târziu aflam care este treaba cu întreprinzătoarea de 30 de ani şi cu revoluţia de pe Facebook.
Le cri de cœur et le marketing
Îmi place să cred că "manifestul" publicat pe Facebook este un cri de cœur al domnişoarei jecmănite de câinoasele autorităţi de stat. Ar da un iz romantic întregii situaţii. Din nefericire, domnişoarei Svet la fel de plină de sentiment ca un client de probleme, pe atât se dovedeşte mintea ei plină de... de cam ceea ce a învăţat până acum, ca o bună întreprinzătoare ce se află. În buna tradiţie a marketingului, "manifestul" (mai exact, versiunea care se află pe Facebook şi care a trecut deja prin câteva schimbări) este o explozie de sentiment scrisă de o persoană care s-a chinuit să înfigă cât mai multe cârlige emoţionale în audienţă. Long on sentiment, short on facts, cum ar zice străinii.
Limbajul manifestului este foarte simpatic şi foarte trendy în modul în care amestecă cuvintele englezeşti cu cele româneşti şi, urmărind interviul de pe "Money Channel", am constatat că se este foarte asemănător cu limbajul domnişoarei Svet. De departe cel mai penibil aspect al interviului era spectacolul domnişoarei Svet încercând să exprime nişte idei destul de simple într-un limbaj inutil de artificial şi complex. De fapt, întregul "manifest" al domnişoarei Svet este scris pentru un public ţintă care este mult mai mic şi mai irelevant decât îşi închipuie ea.
"Să adăugăm valoare, taskuri, deadline-uri, clienţi, bugete, PowerPointuri, team buildinguri", rafală după rafală de cuvinte pentru a chema trupele în jurul steagului de luptă şi pentru a prezenta cartea de vizită a Alexandrei Svet: tânără (30 de ani), dinamică (of course), cu firmă, cu bani (pe vremuri) şi cu jargon la patru ace. În mod clar, vorbim de o persoană potrivită pentru a porni o revoluţie.
Dar concretul? Cât e concretul?
Concretul este lipsă la apelul nominal. Cel puţin în "manifest". 9AM spune că domnişoara Svet intenţionează să trimită în Parlamentul European pe Carmen Sucu, femeie de afaceri, Edy Uzunov, proprietarul Regatta, Mihaela Nicola, antreprenor PR, Damian Draghici, artist premiat cu Grammy, şi ... Floriana Jucan. Dacă domnişoara Svet îi cunoaşte pe aceşti oameni atât de bine încât să îi convingă să se implice în "revoluţia" ei, atunci sunt sigur că nu am avut aceeaşi tovarăşi de joacă. Mă întreb cam ce trebuie să faci ca să îl cunoşti pe patronul firmei Regatta? Şi ce naiba caută pe listă Floriana Jucan? Cam singurul lucru pe care mi-l amintesc despre ea este o partidă de sex cu un ambasador elveţian acum mulţi ani. Poate că îmi scapă ceva.
Tot ca parte a meandrelor concretului, domnişoara Svet discută cu persoane ale căror nume nu doreşte să le dezvăluiască în acest moment înfiinţarea unei fundaţii care să se ocupe cu găsirea de oameni potriviţi să conducă ţara. Cine sunt aceşti oameni?
Ah, răspunsul este extrem de simplu şi sare în ochi din textul "manifestului" cu o agresivitate remarcabilă. Ei sunt singurii oameni pe care domnişoara Svet îi admiră şi în compania cărora doreşte să se găsească. Ei sunt oamenii şlefuiţi de traininguri şi pitchuri şi team buildinguri şi de nevoia de a adăuga valoare. Ei sunt oamenii cu PowerPointuri în laptopuri, cu taskuri, cu liste de priorităţi săptămânale şi care nu schimonosesc cuvântul Google ca să nu îl dispere pe Petre Ţuţea. Ei sunt oamenii care lucrează cu clienţi dificili, cu bugete de milioane de euro, cu multinaţionalele care le vânează creierele şi cu sute de mii de angajaţi. Ei sunt cei neîntinaţi, ne-spălaţi pe creier şi nejigodiţi (whatever that means).
Mai pe scurt, domnişoara Svet, care nu pare în stare să se exprime dincolo de conceptele corporatiste pe care le-a absorbit, a descoperit că ea, ca persoană, nu este foarte relevantă în societate, în ciuda aspiraţiilor ei de a face parte din ceea ce vede ca fiind elita acestei lumi. Şi s-a gândit că e cazul să facă ceva în acest sens pentru că, din câte se pare, societatea nu se organizează cum trebuie atunci când ea este plecată la clienţi. Soluţia, pe care domnişoara Svet i-a destăinuit-o anticlimactic gazdei de pe "Money Channel", este să adunăm nişte creiere care să facă un plan pentru că, merge raţionamentul, dacă aleargă multinaţionalele după creierul tău, în mod sigur eşti potrivit să conduci o ţară.
Domnişoara Svet consideră că România trebuie condusă ca o afacere, lucru care m-a făcut să râd. 100% previzibil şi de o naivitate încântătoare. Se pare că, în visele domnişoarei Svet, cele mai hăituite creiere româneşti se vor aduna pentru 3 zile şi vor pune la cale un plan clar, bazat pe priorităţi solide şi dotat cu deadline-uri clare, plan care va fi prezentat clienţilor. Adică poporului. Mi se pare interesant de remarcat că cuvintele "libertate" şi "cetăţean" nu apar nicăieri în "manifest". Domnişoara Svet doreşte să transforme cetăţeanul în client şi Guvernul în "board of directors" fără să dea impresia că are habar ce înseamnă şi ce implică aceste lucruri.
Diferenţa dintre o afacere şi o ţară este că, atunci când domnişoara Svet şi prietenii ei mai deştepţi decât ea o să apară cu planul în mână în faţa ţării, cetăţenii (such as they are) o să folosească libertatea de care dispun (such as it is) pentru a-i cere să îi pupe în posterioarele lor jigodite şi expuse analfabeţilor. De asemenea, cetăţenii o să îi spună domnişoarei Svet că au de gând să respecte planul doar când şi cum au chef. Ca şi până acum. Sunt chiar curios ce ar face domnişoara într-o astfel de situaţie. Presupun că ar ţine un discurs de motivare, cu ajutorul antreprenoarei PR, şi că ar trimite toată ţara la un team building.
The corporate world has solutions for everything.