Paraziţii, politica şi “el futuro negado”
Ca un om care are boală sinceră pe hip-hop şi nu îi priveşte cu ochi buni pe cei care îl ascultă, nu mă aşteptam să menţionez vreodată pe blog o trupă aparţinând acestui gen muzical. Dar amicul Clauteo a postat acum câteva zile o melodie cu puternic iz politic promovată de către cei de la Realitatea. "Okay", mi-am zis, "hai să văd şi eu care e treaba cu 'şlagărul' asta."
Melodia e okay, presupun, şi foarte posibil că o să prindă la public, mai ales în timpul campaniei electorale. Evident, faptul că a fost lansată la mijlocul lui septembrie este absolut întâmplător. Dar, fie că e vorba de o lovitură împotriva celui care a dat folclorului politic neaoş zicalele "Să trăiţi bine!" şi "Iarna nu-i ca vara", fie că nu, melodia m-a pus pe gânduri. Şi nu din cauză că ar avea o linie melodică bună (are acelaşi stil de ritm + cântecel melancolic în fundal, ambele deprimant de repetitive) sau nişte versuri extraordinare (deşi versuri de genul "Cauţi dreptatea, frate? Caută uşa şi ieşi!" tind să se imprime pe creier), ci din cauză că nu am dat niciodată atenţie implicaţiilor activităţii politice a trupelor de hip-hop.
Pentru că, chiar dacă emit o incriminare în bloc a sistemului politic, Paraziţii fac un act de politică care are anumite consecinţe. Îmi dau seama că oamenii cărora li se adresează această trupă sunt puştanii (din blocuri sau din vile), la a căror vârstă rebeliunea este de rigueur, însă mesajul eternilor adolescenţi îi învaţă pe tineri că sistemul este corupt până în măduva funcţionarilor din vârful grămezii de stat (ceea ce e corect) şi că nu se poate face nimic. Ceea ce nu e chiar corect. Resemnarea eternă în faţa unui sistem pe care alegătorii nu ştiu cum să îl schimbe face bine la rebeliune, deoarece un sistem mereu corupt legitimează un rebel mereu la post, cu jointul în mână şi sticla lângă el. E inutil să încerci să faci ceva pentru că asta înseamnă că laşi în urmă rebeliunea şi să treci... în sistem.
Dar, din nefericire, rebeliunea etern sterilă nu duce nicăieri. Măcar hippies au încercat să facă ceva şi chiar dacă nu au reuşit să dea jos sistemul, au reuşit să îl zguduie şi să le tragă celor de la vârf o sperietură serioasă. Hip-hop-ul este muzica unui sistem paralel de putere, rupt pe cât posibil de cel oficial, un sistem creat în anumite părţi ale S.U.A. în care marginalii creează un nou centru bazat pe activităţi ilegale şi respingerea educaţiei care îndepărtează omul de "hood & street". Keepin' it real! Real dumb!
Dar pentru ce este nevoie să importăm atitudinea stupidă faţă de viaţă a unor minorităţi din alte ţări? "Nu vrem funcţii, nici putere..." zice cântecul. Să zicem că înţeleg refuzul unei funcţii în actualul sistem, dar puterea poate fi folosită pentru diverse scopuri. Depinde de putere. "...sistemul e defect!" Nu chiar. Sistemul funcţionează aşa cum a fost făcut să funcţioneze şi pentru cei pentru care a fost conceput. Dar poate fi schimbat. Evident, asta presupune întâi să laşi din mână jointul şi sticla. Măcar din când în când.
O singură poveste nu este de ajuns
Chimamanda Adichie vorbeşte despre puterea unei "single story" de a crea o imagine incompletă despre un om, un grup sau o naţiune. Merită ascultat, mai ales pentru că şi noi românii suntem deseori victimele unei singure poveşti: hoţi şi cerşetori care nu sunt în stare să aibă grijă de copiii lor orfani.
Istoria? N-am auzit de ea.
Istoria este un lucru atât de puţin important încât oricine poate ajunge profesor de istorie. Chiar şi cine nu ştie să se exprime.
Cât despre elevi... sunt şi ei boboci.
Unii oameni găsesc singuri puterea
Ce pot face o mână de femei din India rurală care s-au săturat să li se spună mereu să tacă şi s-au săturat de sărăcie? Din câte se pare, pot să se auto-organizeze şi să ia nişte beţe în mâini. Îmi închipui că trebuie să fie greu pentru o femeie din acea parte a lumii să înceapă să acumuleze putere personală şi să organizeze un grup de alte femei pentru a se apăra, hrăni sau învăţa să îşi producă haine, însă nu este imposibil.
Lăcomie, corupţie şi răfuieli între băncile de pe Wall Street
Scena crimei
Rolling Stone a publicat în data de 14 octombrie un alt articol interesant pe tema colapsului pieţei financiare din S.U.A., acesta fiind al treilea reluat de către mine pe acest blog. Articolul este lung, dar merită citit pentru că descrie o adevărată fiesta de corupţie şi lăcomie la care se adaugă răfuieli personale între marile bănci de pe Wall Street şi care a culminat cu distrugerea deliberată a trei dintre ele.
Ceea ce iese la suprafaţă în acest articol, ca şi în articolele precedente, este modul în care goana după bani a marilor companii de pe Wall Street le-a făcut să transforme sistemul de tranzacţionare a instrumentelor într-o junglă pe scară largă, în care doar peştii mari se pot simţi în siguranţă pentru că foştii lor directori, ajunşi în ierarhia Federal Reserve, îi apără de alţi peşti şi de efectele propriilor lor infracţiuni. Ca de obicei, the Securities and Exchange Commission şi the Federal Reserve joacă rolul poliţistului care vine la locul crimei doar ca să bage cadavrul într-un sac şi să observe într-o doară ce de probe există la îndemână.