Pakistan – O serie de grupuri independente care trec drept stat
Cotidianul britanic The Guardian publică o scurtă analiză pe tema situaţiei din Pakistan, semnată de către Faisal Devji. Analiza conţine câteva fragmente interesante cu privire la mulţimea de grupuri independente cunoscută de către străini sub numele de statul Pakistan. O parte dintre aceste grupuri nu recunosc autoritatea de stat şi, în consecinţă, zone destul de mari din Pakistan nu se află sub control guvernamental.
Mai mult, după cum spune Devji, statul pakistanez însuşi este o entitate dubioasă:
Controlled by the army, the state has no independent existence. The army in its turn is a corporation that owns vast tracts of land, industries and commercial enterprises, of which the military forms only one part. In this respect it is the true descendant of its ancestor, the East India Company, whose mercenary soldiers were also rented out to powers across the region, as Pakistani forces are to Saudi Arabia or the US.
Patapievici faţă cu oligarhia
În editorialul său de astăzi, Horia Roman Patapievici atacă direct clasa politică, reuşind să arate în câteva cuvinte că politicienii sunt, într-adevăr, o clasă aparte, cu interese diferite faţă de restul populaţiei:
În toate trei ocaziile, s-a văzut cu claritate că în bine, la noi, nu funcţionează nicio coaliţie, cu oricât efort. În rău, însă, se sudează toate forţele, fără niciun efort. Când parlamentarii îşi votează legi de salarizare preferenţială, sunt la unison; când însă trebuie să voteze legi de importanţă generală, sunt dezbinaţi. Când magistraţii vor să păstreze sistemul de salarizare care purtătoarei lor de cuvânt îi asigură un venit bugetar lunar de peste 18.000 de lei, sunt la unison; când e să însănătoşească justiţia, sunt dezbinaţi. Când e să uneltească, îşi descoperă, spontan, unitatea. Când e să construiască, îşi proclamă, demagogic, diversitatea.
Interesul de grup îi găseşte strâns uniţi în jurul legilor care îi avantajează, în schimb binele comun îi dezbină, în numele legilor pe care le iau drept pretext pentru a-l putea amâna, ignora sau deforma până la caricatură. Ei sunt cu noi la binele lor şi sunt cu ei la binele nostru.
Niciodată preţul acţiunilor lor nu este plătit de ei, ci de noi. Plătim, ca să ne reprezinte; plătim, ca să nu ne mai reprezinte. Îi plătim şi când ne înşală, şi când ne nesocotesc, şi când ne batjocoresc. Plătim în orice situaţie. Merită? Dumneavoastră să judecaţi.
Nu. Evident că nu merită.
Citind “Clienţii lu’ Tanti Varvara”
Citesc cartea "Clienţii lu' Tanti Varvara", de Stelian Tănase, şi am dat peste o caracterizare excelentă a puţinilor membrii ai mişcărilor comuniste de la sfârşitul deceniului 1910, începutul deceniului 1920, făcută de Bellu Zilber:
Puţinii care veneau spre noi erau mânaţi de cele mai variate motive, de la simpla curiozitate [în privinţa] unei organizaţii misterioase, glorificată de partizani şi blestemată de duşmani, până la intelectuali convinşi că acolo sunt adunaţi reprezentanţii pe pământ ai unui viitor fericit, dovedit "more geometrico", trecând prin mulţimea de celor nemulţumiţi în uzină, în sat, în familie, în mahala. Unguri şi bulgari care doreau despărţirea de România, muncitori, care se vedeau stăpâni pe uzine, evrei îngroziţi de anti-semitism, şomeri fără profesiune definită sau profesionişti mediocrii, politicieni nerealizaţi şi nerealizabili în alte partide politice, casnice urâte sau bovarice, copii sătui de şcoală; din această lume se recrutau, înainte de război, activiştii de partid. Fiecare se simţea nedreptăţit într-un fel sau altul, frustrat de bunurile visate. Atraşi de misterul unei lumi închise în conştiinţa lor, intrau într-o viaţă nouă, nu într-un partid politic. [...] Deveneau importanţi în faţa propriilor lor conştiinţe, începeau să capete un statut eroic. Ieşeau din pielea unor dezmoşteniţi ai soartei ca să intre în cea a unui personaj important, deţinător de secrete.
Fatală atracţie a puterii, misterului şi relevanţei personale între cei cărora le lipsesc toate trei.
Joe Cassano, A.I.G. şi criza financiară
Revista Vanity Fair a publicat în numărul său din August o investigaţie efectuată de către reporterul Michael Lewis cu privire la colapsul companiei de asigurări A.I.G. acum un an şi la cauzele acestui colaps. Principalele cauze prezentate de Lewis sunt lăcomia, ignoranţa, vanitatea şi un anume Joseph Cassano, fostul director al diviziei de produse financiare a A.I.G., care pare să întrunească un cumul de cauze.
Nu-i aşa că sunt lacom?
Practic, divizia A.I.G. F.P. a fost creată în 1987 şi s-a distins prin dezvoltarea şi tranzacţionarea de produse financiare din ce în ce mai exotice. În acest context, termenul "exotic" denotă un tip de produs financiar complex, al cărui scop este să producă profit pe termen scurt şi dezastre pe termen lung. Un exemplu în acest sens este:
Once upon a time Chrysler issued a bond through Morgan Stanley, and the only people who wound up with credit risk were the investors who had bought the Chrysler bond. Now Chrysler might sell its bonds and simultaneously enter into a 10-year interest-rate-swap transaction with Morgan Stanley—and just like that Chrysler and Morgan Stanley were exposed to each other. If Chrysler went bankrupt, its bondholders obviously lost; depending on the nature of the swap and the movement of interest rates, Morgan Stanley might lose, too. If Morgan Stanley went bust, Chrysler along with anyone else who had done interest-rate swaps with Morgan Stanley stood to suffer. Financial risk had been created, out of thin air, and it begged to be either honestly accounted for or disguised.
Pacea de la Kuciuk Kainargi şi frontiera României
Plimbându-mă pe Internet, am dat peste un blog care se intitulează "blog ideologic". Omul din spatele blogului se numeşte Titus Filipaş şi are o serie de articole interesante, între care se disting cele cu privire la Capitulaţiunea de la 1740 şi la pacea de la Kuciuk Kainargi, din 1774. Mărturisesc că nu am mai auzit până acum de Capitulaţiunea de la 1740, semnată de către Imperiul Otoman şi o tură de ţări, între care cea mai importantă era Franţa, şi nici de pacea de la Kuciuk Kainargi (Küçük Kaynarca).
Vechea frontieră a principatului moldovenesc pe rîul Bug era garantată prin Capitulaţiunea de la 1740, semnată de Imperiul Otoman şi de Franţa. Pacea de la Kuciuc Kainargi din 1774 anulează durabil Capitulaţiunea de la 1740, în favoarea Rusiei. În cel de al doilea război mondial, Anglia şi America revalidează pentru România Capitulaţiunea de la 1740.
Pe scurt, domnul Filipaş susţine că prin respectiva Capitulaţiune Înalta Poartă şi Franţa garantau graniţa Principatului Moldovei nu pe Nistru, ci pe râul... Bug. Mie mi se părea că noi, românii, nu prea suntem în stare să ne descurcăm bine cu ţara pe care o avem acum. În fine, citiţi pe răspunderea voastră.
Cursul râului Bug în Ucraina