Obama trage la plesneală în toate ţintele
Hope?
Barack Obama s-a decis. Podul mobil al Castelului Alb s-a lăsat cu un scârţâit sobru peste şanţul sondajelor în care popularitatea preşedintelui sondează adâncimile. Iar vestea a pornit către toţi curierii regali: 30.000 de soldaţi în plus pentru Afganistan în şase luni şi începerea retragerii contingentelor S.U.A. în Iulie 2011. Mai exact, Obama încearcă să tragă în toate ţintele deodată cu arcul său fermecat.
În primul rând, Obama este Rege al Vestului, Stăpân în Minas Tirith, Antagonist Şef al Mordorului şi Protector al Piticilor Europeni. Drept pentru care, nu poate da dovadă de slăbiciune. Cum armata a mai cerut trupe, Obama a decis să mai trimită pentru ca tot norodul să vadă că nu se sperie de nişte Easterlings Turbanizanţi.
În al doilea rând, Partidul Măgarilor Democraţi va trece prin alegeri parlamentare anul viitor. Candidaţii săi se vor putea lăuda în campanie că Regele a reuşit să facă ceva imposibil: a crescut numărul trupelor (Yay! zic sudiştii), dar, în acelaşi timp, le aduce acasă (Yay! şi de la nord de linia Mason-Dixon).
Un vid ideologic periculos
Avem o problemă de natură ideologică. Am intrat în secolul trecut cu capitalism, republicanism şi democraţie şi am cules pe drum fascismul, iar socialismul şi comunismul au ajuns mişcări de mare amploare (adică minorităţi radicale au reuşit să le impună majorităţii). O bună parte a secolului ne-am certat între noi încercând să ne convingem unii pe alţii că una sau alta dintre opţiunile de mai sus este cea bună, ne-am împărţit în tabere, ne-am luptat între noi. Discursul a devenit când mai radical, când mai moderat.
La sfârşit, în anii '90, a rămas în picioare capitalismul, ascuns oarecum sub o combinaţie de ideologii de faţadă: piaţa liberă (o idee interesantă, dar inexistentă în practică) şi democraţia (în extrem de marea majoritate a cazurilor o mască pentru oligarhie). În timpul anilor în care ne prefăceam că ne luptăm, cunoscuţi şi sub numele de „Războiul Rece”, S.U.A., întruparea pe pământ a capitalismului, a trecut prin mai multe crize economice, însă forma economiei sale nu s-a schimbat în bine. Încercările de a sugera că poate ar fi bine ca şi capitalismul să fie îmbunătăţit s-au lovit mai mereu de răspunsuri de genul: „ţii cu ceilalţi, nu-i aşa”. Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi în tabăra cealaltă.
Însă acum suntem în 2009 şi capitalismul a reuşit să ne ducă la o criză de toată frumuseţea, ale cărei cauze sunt pur interne. Nu se mai poate da vina pe un embargo al O.P.E.C., ca în anii '70, pentru că mai toată lumea ştie că o mână de instituţii financiare, inima capitalismului american, sunt de vină. Şi nu sunt de vină pentru că statul, duşman al iniţiativei economice, le-a îndemnat să dea împrumuturi unor oameni care nu şi le permiteau sau să se joace cu produse financiare aberante. Mai mult chiar, statul a fost plătit să stea de-o parte şi să lase instituţiile financiare să facă ce vor.
Aşa că avem o criză financiară şi una ideologică. Sistemul capitalist s-a dovedit mai şubred şi mai expus la greşeli decât se considera, iar alternativele au fost deja discreditate. Nu mai există nici un sistem nepătat, care să poată fi scos din cutie ca soluţie la toate problemele noastre. Ne uităm în oglindă şi nu putem să mai trecem cu vederea propriile noastre bube. Iar imaginaţia politică pare să ne fi secat. Şi mă întreb ce va urma. Ce creatură ideologică va ieşi din vid?