Dansul puterilor în oraşul Ecaterinei
Yekaterinburg, oraşul care poartă numele Sfintei Ecaterina şi al Împărătesei Ecaterina cea Mare, este, în aceste momente, gazda unei întâlniri care nu are nimic de a face cu sfinţenia primei Ecaterina, ci cu puterea care i-a plăcut atât de mult celei din urmă şi pe care a ştiut să o folosească atât de bine. În oraşul de la poalele Munţilor Urali s-au adunat şefii statelor membre ale Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai pentru a discuta problemele cu care se confruntă şi pentru a face jocurile în regiune împreună cu diverşi invitaţi şi observatori.
Baza Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai o reprezintă resursele naturale (îndeosebi petrol şi gaze naturale) ale Rusiei şi grupului "stan-urilor" (Kazahstan, Kârgâzstan, Uzbekistan şi Tadjikistan) şi forţa manufacturieră a Chinei. În mod normal, China şi Rusia, îşi dispută poziţia de finanţator al statelor mai mici, care au nevoie de diverse împrumuturi. Însă acestea nu sunt timpuri normale.
Scăderea preţurilor petrolului şi gazelor naturale, scăderea consumului de energie pe fondul crizei economice şi dificultatea crescută a obţinerii de finanţări externe au ajutat China să îşi întărească poziţia prin oferirea de împrumuturi Rusiei (25 miliarde USD), Kazahstanului (15 miliarde USD) şi Turkmenistanului (2 miliarde USD). Împrumuturile vor fi plătite de către datornici în resursele energetice de care China are nevoie şi în acces sporit la exploatările de petrol şi gaze naturale, pe lângă banii care se vor întoarce în China în urma achiziţiilor de produse chinezeşti de către consumatorii privaţi şi companii din ţările respective.
Certurile cu Ucraina în privinţa tranzitului gazelor ruseşti către ţările Europene, care au culminat cu închiderea conductelor de gaze naturale iarna trecută, publicitatea negativă care a rezultat din acest incident, precum şi scăderea consumului în ţările Uniunii Europene au determinat Rusia să se îndrepte mai mult spre piaţa chineză. În plus, Rusia pare dispusă să accepte extinderea implicării economice chineze în exploatarea resurselor energetice din regiune, în timp ce depune eforturi susţinute pentru a distruge influenţa UE şi SUA.
Dmitry Medvedev, Preşedintele Rusiei, a ţinut un discurs în care a vorbit din nou despre nevoia de a înlocui dolarul cu alte monede de rezervă în sistemul financiar internaţional, înainte de a se întâlni cu Hamid Karzai, Preşedintele Afganistanului. Medvedev a declarat la finalul întâlniri cu Karzai că Rusia va ajuta Afganistanul să creeze un sistem politic eficient, declaraţie care poate indica faptul că Preşedintele Afganistanului îşi caută prieteni şi în altă parte decât în Washington.
Un alt preşedinte în căutare de prieteni puternici este Mahmoud Ahmadinejad, care a fost nevoit să îşi amâne sosirea la întâlnirea din Yekaterinburg datorită situaţiei explozive din Teheran. Printre partenerii de dialog ai Organizaţiei se numără acum şi Sri Lanka, care a trimis o delegaţie la întâlnire. Sri Lanka va găzdui o bază navală chineză, vârful unui triunghi de baze navale care prinde India între laturile sale.
În paralel cu discuţiile pe teme economice ale membrilor OCS, liderii ţărilor care compun Organizaţia Tratatului pentru Securitate Colectivă (adică aceleaşi state ale Asiei Centrale minus China) discută formarea unei forţe militare de intervenţie rapidă, a cărei bază o va constitui o brigadă aeropurtată rusă, una dintre trupele de elită ale Federaţiei Ruse. În contextul lungului conflict din Afganistan şi a deteriorării situaţiei din Pakistan, Rusia şi aliaţii săi vor fi nevoiţi să treacă la acţiune pentru a evita lărgirea zonei de implicare a SUA.
Se pare că principalul efect regional pe termen scurt al crizei economice a fost de a sili ţările membre ale OCS să treacă peste unele problemele care le separă şi să strângă rândurile pentru a se sprijini în faţa problemelor interne şi externe.
Netanyahu aprobă ideea unui lagăr de concentrare independent în Palestina
Binyamin Netanyahu, Primul Ministru al Israelului, a ţinut un discurs duminică, 14 iunie, în cursul căruia i-a dat replica Preşedintelui SUA, Barack Obama, susţinând ideea înfiinţării unui "stat palestinian independent", vecin cu Israelul. Singura concesie pe care Netanyahu a făcut-o palestinienilor a fost să recunoască în public că actualul guvern israelian sprijină ideea unui stat. Restul discursului lui Netanyahu a a fost o reiterare a poziţiei clasice a Israelului.
Respectivul "stat" palestinian urmează să fie o serie de lagăre de concentrare de diverse dimensiuni, care vor forma o entitate politică cu o suveranitate îndoielnică. Conform declaraţiilor lui Netanyahu, viitorul "stat" va fi complet demilitarizat şi nu va avea dreptul să îşi controleze spaţiul aerian. De asemenea, locuitorilor nu li se va permite vreo modalitate de a introduce ilegal arme în noul "stat", ceea ce înseamnă, cel mai probabil, că Israelul intenţionează să păstreze controlul asupra graniţelor "statului" palestinian şi asupra şoselelor care leagă actualele şi viitoarele enclave.
Practic, discursul lui Netanyahu este un mesaj pentru Preşedintele Obama că politica actuală a Israelului va continua ca şi până acum şi că tot ceea ce Netanyahu este dispus să accepte sunt câteva schimbări cu efect cosmetic. Mai mult, Netanyahu a anunţat că extinderea coloniilor israeliene va continua, ceea ce trimite mingia înapoi în terenul Preşedintelui Obama, care va trebui să demonstreze dacă are de gând să forţeze Israelul să ajungă la un compromis sau dacă discursul de la Cairo a reprezentat doar un şir de vorbe goale.
Aşa cum era de aşteptat, "oferta" lui Netanyahu a fost respinsă de liderii palestinieni, precum şi de Preşedintele Egiptului, Hosni Mubarak. Rămâne de văzut dacă Obama este dispus să folosească vreo pârghie pentru a aduce Israelul la masa tratativelor. Până una alta, Casa Albă şi Ministrul de Externe francez, Bernard Kouchner, au calificat discursul lui Netanyahu drept un "pas înainte".
Coreea de Nord face valuri
Coreea de Nord a anunţat că intenţionează să îşi extindă programul de înarmare nucleară dacă Naţiunile Unite vor trece la punerea în practică a unei propuse blocade navale în nordul peninsulei Coreene. Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a decis ca navele Coreene suspectate că transportă materiale destinate programului de construire a armamentului nuclear să fie oprite şi inspectate.
În replică, cea mai nouă putere nucleară a lumii a anunţat că va modifica întreaga cantitate de plutoniu pe care o deţine pentru a o aduce la puterea necesară armelor nucleare. Rămâne de văzut cât timp o să se mai poată baza Coreea de Nord pe şantajul nuclear şi ce vor face China şi SUA în această privinţă.
Noul şef al GM declară că nu ştie nimic despre maşini
În efortul său de a salva industria auto a SUA, Preşedintele Obama l-a pus la cârma GM pe un om care a declarat că... nu se pricepe la maşini. Deloc. Edward Whitacre este un fost şef al AT&T, care a reorganizat cu succes filiala din Dallas a operatorului de telefonie. Ce legătură are telefonia cu autoturismele? Păi, nici una, dar presupunem că domnul Whitacre o să se descurce cumva.
Pe de altă parte, domnul Whitacre consideră că "o afacere este o afacere" şi că aceleaşi principii se aplică şi la producţia de maşini şi la oferta de servicii de telefonie. Poate că are dreptate.
Joaca în nisipul din deşert
Ceea ce părea o nouă idee în cadrul politicii externe a SUA, adică recunoaşterea dreptului Iranului de a dezvolta un program civil de producere a energiei nucleare, începe să capete din ce în ce mai tare forma unei direcţii complet noi şi nemaivăzute. Practic, administraţia de la Casa Albă pare să fi decis să rezolve conflictul etern din Orientul Mijlociu prin forţarea Israelului (şi, foarte probabil, a palestinienilor) să ajungă la un compromis care să ducă la un acord de pace.
Spre deosebire de predecesorii săi, care au dat Israelului mână liberă în conflictul cu palestinienii şi au folosit puterea SUA pentru a proteja Israelul de represalii în cadrul Naţiunilor Unite, Preşedintele Obama pare decis să treacă la o politică de rapprochement cu unele state musulmane (Iranul), folosind rezolvarea conflictului Israel-palestinieni ca pârghie pentru schimbarea imaginii SUA în rândul comunităţii musulmane. În acelaşi timp, procesul de pace va duce şi la normalizarea relaţiilor Israelului cu vecinii săi din regiunea Orientului Mijlociu.
Faptul că Preşedintele Obama a abordat această problemă de politică externă în primele luni ale mandatului său dă de înţeles că administraţia SUA nu se aşteaptă ca cele două părţi să cadă de acord prea curând. În cazul în care această nouă direcţie a politicii externe SUA este reală şi nu doar o simplă încercare de a distrage atenţia de la problemele interne ale ţării, atunci este foarte probabil ca Obama să încerce să rezolve conflictul Israel-palestinieni înainte de următoarele alegeri pentru a se folosi de acest succes şi de creşterea popularităţii sale în timpul campaniei electorale.
Până în momentul de faţă, Preşedintele Obama a acţionat deschis în două direcţii. Prima direcţie a constat în exprimarea sprijinului său pentru poziţia statelor arabe în discursul de la Cairo, iar cea de-a doua direcţie a constat într-una dintre cele mai interesante mişcări de pe scena politică americană din ultimii ani: refuzul administraţiei SUA de a recunoaşte existenţa unor înţelegeri verbale încheiate de către Israel şi preşedinţi ai SUA cu privire la extinderea coloniilor israeliene din jurul Ierusalimului şi de pe Malul de Vest.
Unul dintre lucrurile pe care Preşedintele Obama le-a cerut Primului Ministru Binyamin Netanyahu a fost încetarea completă a extinderii respectivelor colonii, lucru pe care Netanyahu l-a refuzat. Mai mult, Netanyahu pare să fi încercat să forţeze mâna preşedintelui SUA, ridicând subiectul înţelegerilor în public şi contând pe faptul că Obama va evita repudierea oficială a politicilor faţă de Israel construite de predecesorii săi. Însă, de data asta, cacealmaua nu a ţinut.
În cursul unui interviu acordat ABC, Secretarul de Stat Hillary Clinton a declarat că nu există nici o "înregistrare" oficială a respectivelor înţelegeri. Cu alte cuvinte, Casa Albă a decis că va ignora respectivele înţelegeri, fie că înregistrările oficiale există, fie că nu. Importanţa înţelegerilor sta în faptul că ele permiteau Israelului şi SUA să se prefacă în public că anexările de teritorii palestiniene au încetat, deşi nu a fost nici un moment cazul.
Clinton a declarat, în cadrul aceluiaşi interviu, că Israelul şi palestinienii trebuie să respecte prevederile aprobate de comun acord ale vestitei "Road Map", care obligă ambele părţi la anumite concesii, precum şi la o modificare a atitudinilor şi politicilor bilaterale. Evident, Israelul are cel mai mult de pierdut într-o asemenea situaţie, având în vedere că este greu de crezut că vreun guvern israelian ar fi acceptat să semneze respectivul document dacă ar fi trebuit să îl şi respecte.
Din nefericire, guvernul israelian nu doreşte să facă pace cu palestinienii în termenii "Road Map", după cum nici palestinienii nu sunt foarte entuziaşti în această privinţă. Punerea în practică a acordului ar duce la crearea unui stat palestinian în condiţii care nu pot duce decât la instabilitate pe termen lung. Noul stat va avea o populaţie cu o medie de vârstă scazută, adică o masă de tineri fără locuri de muncă, fără educaţie, fără pregătirea necesară pentru obţinerea unui loc de muncă în cazul în care s-ar ivi şi trăind în sărăcie, de pe urma donaţiilor comunităţii internaţionale. Radicalismul anti-israelian, alimentat şi de 60 de ani de resentimente, va fi inevitabil pentru o lungă perioadă de timp.
De partea cealaltă, pacea ar pune Israelul faţă în faţă cu o serie de conflicte sociale amânate prea mult timp. Coloniile care acum au devenit mărul discordiei între Israel şi SUA sunt locul unde guvern după guvern a ademenit emigranţii mai puţin civilizaţi din fosta Uniune Sovietică şi grupurile ultra-ortodoxe locale. Dacă aceste colonii sunt desfiinţate, respectivele grupuri se vor întoarce în masă în marile oraşe, unde fricţiunile puternice cu populaţia europenizată/americanizată şi seculară vor deveni inevitabile.
Trecând peste considerentele de moment, pacea va forţa ambele tabere să treacă prin schimbări profunde, care vor dura decenii. Rămâne de văzut dacă rezultatele vor fi bune sau nu.