Problema absenteismului
Alegerile pentru Parlamentul European, ţinute duminică de-a lungul şi de-a latul României, au fost caracterizate de un absenteism masiv , lucru nu foarte surprinzător. Românilor nu prea le pasă de Parlamentul propriu, ale cărui decizii exercită o influenţă importantă asupra vieţilor lor. Cu atât mai puţin le pasă de un Parlament îndepărtat, despre care ştiu foarte puţine lucruri.
Este foarte probabil ca, la nivel de popor, românii să nu înţeleaga sistemul de guvernare al ţării şi, în consecinţă, să nu înţeleagă rolul şi scopul Parlamentului. Pe de altă parte, nici Parlamentul nu pare să înţeleagă bine ce se întâmplă sau, poate, parlamentarii se mulţumesc să lase Guvernul să le uzurpe prerogativele şi să conducă ţara prin ordonanţe şi să dea vina pe Guvern pentru tot ce se întâmplă.
Însă absenteismul nu a fost doar o problemă locală, de data asta, ci la una la nivel european, lucru care ar trebui să ridice nişte semne de întrebare. Situaţia actuală, la nivel european, este o combinaţie de criză economică şi apatie/insatisfacţie politică. Din acest vid de oopţiuni politice care a determinat peste 40% din populaţia Uniunii Europene să stea acasă în ziua alegerilor, poate să apară orice.
Atât Partidul Naţional-Socialist, cât şi bolşevicii din Rusia s-au ridicat la putere pe fondul unor probleme politice şi economice. Este adevărat că situaţiile nu sunt identice, însă această apatie electorală poate să aibă consecinţe neplăcute. În cel mai rău caz, Europa o să aibă parte de un nou lider harismatic, ceea ce prezintă întotdeauna un risc. O altă alternativă este transformarea absenteismului într-o tendinţă pe termen lung care va duce la ieşirea din politică a aproape jumătate din cetăţenii Europei.
Cum să pui hârtii pe foc
Devalorizarea dolarului a fost oprită la sfârşitul săptămânii trecute de către publicarea unor rapoarte pozitive (să zicem) cu privire la piaţa muncii din SUA, în timp ce monedele europene s-au resimţit din cauza instabilităţii politice în Anglia şi în Uniune. Însă veştile bune pentru dolar se cam termină. Guo Shuqing, director al Băncii de Construcţii din China, a declarat că a venit momentul ca autorităţile SUA să emită obligaţiuni pe pieţele asiatice nu în dolari, ci în renmimb.
Mai mult, Shuqing consideră că firmele chineze trebuie să primească împrumuturi denominate în yuan şi nu în dolari, lucru care ar putea reduce şi mai mult cererea de dolari în Asia şi ar ajuta moneda chineză să devină moneda dominantă în regiune.
Preţul puterii
Alegerile pentru Parlamentul European, care se desfăşoară în această săptămână, sunt o ocazie excelentă de a testa sentimentele europenilor cu privire la realitatea imediată în care trăiesc. Şi, din câte indică sondajele şi rezultatele preliminare anunţate pe şest de către autorităţile olandeze, principala preocupare a europenilor, lucrul care influenţează cel mai tare realitatea imediată a cetăţenilor Uniunii este criza economică.
Un pronostic simplu şi de bun simţ este că, de-a lungul şi de-a latul Europei, partidele aflate la guvernare vor plăti preţul puterii. Nu se poate spune că aceste partide sunt vinovate pentru criza economică. Cel mult s-ar putea argumenta că experţii din idversele Ministere de Finanţe ar fi putut să prevadă criza şi să încerce să evite unele dintre efectele mai dureroase. Dar asta contează mai puţin. În liniştea cabinei de votare, alegătorul de rând se va gândi la portofelul său şi va arunca un ochi către cei care înfierează incompetenţa guvernul.
Cel mai sigur efect al actualei crize economice este, de departe, revitalizarea partidelor de dreapta. Oricare ar fi starea alegătorului bântuit de nesiguranţa zilei de mâine (şomer - aproape şomer - angajat, dar nu se ştie pentru cât timp), acesta se va alătura partidelor care promit să abordeze situaţia cu o mână forte şi care ştiu clar că de vină sunt anumiţi oameni. Preferabil străini. Dreapta are deja un "issue" pentru campanie, adică problema imigranţilor care fac scandal şi care le iau bătinaşilor locurile de muncă. Partidele de extremă dreaptă vor câştiga cel mai mult de pe urma acestui gen de discurs, după cum se vede deja în cazul lui Gert Wilders, un fel de C.V. Tudor al Olandei, care, în afara blamării imigranţilor, nu prea are mare lucru de zis.
Însă cel mai puternic atu al partidelor de dreapta este faptul că nu mai sunt de dreapta. O series de factori au forţat mai toate partidele care au trecut pe la guvernare de vreo 10 ani încoace să se mişte către centru, iar vechile graniţe ideologice aproape că au dispărut. Astfel, partidele de stânga s-au văzut nevoite să accepte sistemul capitalist producător de prosperitate, iar partidele de dreapta au tăcut şi au înghiţit sisteme de sănptate publice şi asigură sociale.
Moartea ideologiilor a fost demonstrată recent de cptre acţiunile guvernanţilor din Franţa şi Germania. Trezindu-se faţă în faţă cu criza, doamna Merkel şi soţul frumoasei Carla Bruni, al cărui nume îmi scapă pe moment, au făcut vânt pe fereastră ideologiei pieţei libere şi au trecut la salvarea economiilor respective prin intervenţia masivă a statului. Lucru care a lovit puternic partidele de stânga în această campanie electorală, deoarece le-a lăsat în imposibilitatea de a propune o alternativă la politicile partidelor de dreapta.
Note şi observaţii – partea a II-a
Ceva ciudat se întâmplă cu zona Anglo. SUA pare să se scufunde într-un noian de datorii, iar Federal Reserve tipăreşte bani în cantităţi nemaivăzute. Anglia trece dintr-o criză politică în alta şi Primul Ministru Gordon Brown, şeful unui cabinet decimat de scandaluri, primeşte semnale din ce în ce mai clare că nu mai este dorit. În acest timp, agenţiile de rating ameninţă Anglia cu scăderea ratingului de ţară dacă nu se iau măsuri pentru reducerea îndatorării. Asistăm oare la ruina în timp real a leadership-ului Anglo?
Ţară, ţară, vrem un lider!
Situaţia actuală a scenei politice din România este departe de a fi încurajatoare. O serie de figuri obosite intră şi ies din funcţii, din partide, din guvernare sau din opoziţie, cam ca un pachet de cărţi de joc pe care diverşi oameni îl tot amestecă. Îi cunoaştem pe aproape toţi. I-am mai văzut deja în mai multe roluri. Aşteptările noastre din partea acestor oameni sunt minime. Ştim că ne vor fura, ştim că politicienii competenţi sunt cam la fel de mulţi în aceste timpuri cât erau sectoriştii cinstiţi pe vremuri şi ştim că singurele lor gânduri sunt banii şi puterea. Personală, desigur.
Mai rău, ştim că este aproape inutil să votezi deoarece toate partidele promovează cam acelaşi gen de oameni. Se poate spune că clasa politică din Romania a ajuns, în fine, la maturitate şi îşi merită pe deplin numele de clasă pentru că figurile obosite din pachetul de cărţi de joc sunt acum o clasă distinctă, separată în anumite privinţe de restul populaţiei.
Din aceste motive, apariţia unui nou lider devine un proces delicat şi plin de probleme. Prima trăsătură a noului lider ar trebui să fie curajul de a-şi asuma riscul pe care nici unul dintre politicienii actuali nu pare să fie în stare să şi-l asume: apelul la electoratul urban. Adică exact la categoria de alegători cu cea mai mare rată a absenteismului. Însă, pentru a putea câştiga voturile acestui grup major, noul lider are nevoie de un set de trăsături care să îl diferenţieze clar de restul figurilor obosite.
Pentru a se potrivi vremurilor în care trăim şi schimbărilor survenite în psihologia electoratului român, noul lider ar trebui să aibă (sau, cel puţin, să mimeze în mod convingător) trăsăturile noului model de succes din România: patronul/omul de afaceri/antreprenorul. Trăsăturile principale ale acestui model sunt vârsta (preferabil până în 50 de ani), experienţa (nu neapărat politică), pragmatismul, onestitatea, respectul faţă de inteligenţa alegătorilor şi, foarte important, faptul că noul lider nu este perceput ca un politician, ci ca un outsider care se implică pentru binele public.
Desigur că nu mulţi oameni reuşesc să înmănuncheze aceste trăsături şi că ele reprezintă un amestec între ceea ce doreşte electoratul să vadă la noul lider şi ceea ce doreşte electoratul ca liderul să vadă la ei. De asemenea, liderul ar trebui să evite stereotipurile negative asociate cu modelul patronului: lăcomia, meschinăria, aroganţa şi materialismul excesiv.
Principalul obstacol în calea noului lider este "spirala dezgustului urban" şi principalul risc pe care trebuie să şi-l asume este rezolvarea acestei trăsături definitorii a politicii româneşti actuale. Succesul electoral al candidaţilor de stânga în prima parte a deceniului trecut şi scufundarea aşa-zisei alternative de dreapta într-o mlaştină de incompetenţă, corupţie şi lupte fratricide au dus la absenteismul masiv din rândul populaţiei urbane. La rândul său, acest absenteism a forţat politicienii să se mute către stânga şi către populism pentru a putea obţine voturile celor care pot fi convinşi să voteze: ţăranii şi o parte din orăşeni (de o anumită înclinaţie politică şi vârstă).
Această spirală caracterizează politica României în acest moment, iar ramificaţiile ei le vedem în fiecare zi. Cumpăratul votului a ajuns regula de bază a alegerilor, pentru că nici ţăranii nu sunt imuni la dezgust sau la influenţa banului. La rândul său, primarul sau parlamentarul care a cumpărat voturile nu simte nici un fel de responsabilitate faţă de electoratul care nu l-a votat de bunăvoie, iar sforarul care ştie să cumpere sau să fure voturile este un om foarte important. Şi astfel, spirala continuă să existe.