Cei patru cavaleri ai viitorului sunt trei
Masa cavalerilor
Observatorii cu simţul istoriei trebuie să fi zâmbit discret în timpul întâlnirii la vârf a reprezentanţilor grupului BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China) în Yekaterinburg, oraşul în care ultimul ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea, şi familia sa au fost executaţi de către Bolşevici, în 1918. Faptul că grupul BRIC se defineşte, inevitabil, ca o alternativă la parteneriatul SUA-UE a dat naştere unor teorii amuzante, bazate pe rolul simbolic jucat de oraş în sfârşitul unei epoci în istoria Rusiei şi a lumii şi începutul uneia noi.
Însă sfârşiturile şi începuturile epocilor sunt, de obicei, mai greu de legat de un eveniment anume. Cert este faptul că unul dintre subiectele pe care liderii celor patru ţări s-au adunat să îl discute este poziţionarea lor într-o posibilă (şi din ce în ce mai probabilă) eră post-dolar. Ţările grupului BRIC sunt principalii jucători nemulţumiţi de poziţia SUA şi UE în vârful sistemului financiar mondial, iar, în momentul de faţă, acestea se află şi în măsură să încerce să modifice sistemul pe care speră să îl domine cât mai curând.
Ca într-un roman din secolul al XIX-lea, Brazilia, Rusia, India şi China, par din ce în cel mai mult grupul moştenitorilor "tineri", care aşteaptă ca tutorii în vârstă să moară pentru a pune mâna, în fine, pe bani. Primele mişcări în acest sens au fost făcute deja atunci când trei dintre cele patru ţări, adică Brazilia, Rusia şi China, au anunţat că au de gând să cumpere obligaţiuni denominate în DST, a căror emitere este analizată de către Fondul Monetar Internaţional ca o modalitate de a obţine bani pentru ţările aflate în dificultate. Cele trei ţări sunt gata să investească împreună 70 de miliarde de USD, sub formă de bonuri de tezaur SUA, în emisiunea de obligaţiuni, dacă va avea loc.
Această mişcare are două scopuri principale. Primul scop este convertirea unei părţi însemnate din rezervele de bonuri de tezaur emise de Guvernul SUA şi denominate în USD, în obligaţiuni FMI, denominate în Drepturi Speciale de Tragere şi, astfel, la adăpost de fluctuaţiile şi devalorizarea dolarului. Cel de-al doilea scop este câştigarea de prestigiu la nivel internaţional prin demonstrarea stabilităţii şi prosperităţii economiilor BRIC, care îşi permit, în vremuri de criză, să întindă o mână de ajutor ţărilor mai mici aflate în criză.
Lista de revendicări
Şi, pentru că mâna de ajutor nu vine niciodată singură, moştenitorii au început să scoată la iveală lista cu pretenţii. Primele puncte pe listă sunt uşor de identificat în declaraţia adoptată de participanţii la summit-ul de la Yekaterinburg. În această declaraţie, cei patru cavaleri ai viitorului anunţă că sprijină procesul de reformă al instituţiilor financiare internaţionale, cerând ca economiile emergente şi în dezvoltare să aibă un cuvânt mai greu de spus în aceste instituţii şi ca cetăţenii lor să aibă acces la funcţiile de conducere din FMI şi Banca Mondială. Practic, ţările BRIC anunţă SUA şi UE că ar dori să facă şi ele jocurile în sistemul financiar internaţional. Lesne de înţeles că SUA şi UE nu intenţionează să permită aşa ceva.
Este demn de menţionat faptul că ţările BRIC au făcut apel la instituirea unui sistem transparent de alegere a directorilor şi şefilor de departamente din instituţiile financiare internaţionale, bazat pe meritele candidaţilor. Pe lângă faptul că acesta este argumentul clasic al celor care nu au forţa de a-şi impune interesele, este mai mult decât uşor ironic faptul că ţări precum Rusia, China, Brazilia sau India cer transparenţă şi sisteme bazate pe merit.
De asemenea, ţările BRIC şi-au exprimat angajamentul faţă de "o diplomaţie multilaterală" în cadrul Naţiunilor Unite şi au reiterat importanţa Braziliei şi Indiei în afacerile internaţionale. Dând la o parte limbajul diplomatic, angajamentul şi reiterarea sunt, pur şi simplu, modul în care Rusia şi China se plâng că tutorii nu le iau în seamă interesele, iar Brazilia şi India se plâng că sunt de-a dreptul irelevante la Naţiunile Unite. În concluzie, putem spune că asistăm nu la o revoluţie în ordinea internaţională, ci la o tragere de mânecă a tutorilor de către moştenitorii care abia aşteaptă să pună mâna pe sistem pentru a trece la rezolvarea rivalităţilor bilaterale.
Sfada cavalerilor
Pentru că cei patru cavaleri nu sunt nici pe departe patru muşchetari, alături la bine şi la rău. Dintre cei patru, Rusia este veriga slabă, care are cele mai multe şanse să cedeze prima. O federaţie alcătuită din grupuri care doresc să scape de sub papucul Guvernului de la Moscova, cu cea mai mică populaţie din grupul BRIC, cu o rată a natalităţii foarte scăzută (- 700.000 de oameni pe an, în 2007), cu o rată uluitoare a alcoolismului în rândul copiilor şi femeilor (vârsta la care copiii încep să bea a coborât la 13 ani), Rusia nu are, practic, un viitor. Faptul că federaţia este guvernată de o combinaţie totalitară şi extrem de coruptă de oligarhi şi KGB-işti, deghizată stângaci într-o democraţie, nu ajută deloc.
India şi China sunt principali candidaţi pentru conducerea grupului, lucru care contribuie la rivalitatea bine cunoscută dintre cele două ţări. Este foarte probabil ca India şi China să nu poată să evite o reglare a conturilor, în viitorul nu foarte îndepărtat, pentru a decide chestiunea supremaţiei sau a supravieţuirii, după cum va fi cazul. Tot ceea ce putem spera este ca acest lucru să se petreacă pe cale economică şi nu militară, deşi lupta pentru asigurarea intereselor comerciale are toate şansele să ia forma războaielor periferice. Iar relaţiile dintre Brazilia şi China nu sunt cu mult mai bune, mai ales având în vedere recenta dispută pe tema preţului oţelului brazilian, care a ajuns mai ieftin decât cel chinezesc.
Pe măsură ce prosperitatea economică şi influenţa internaţională cresc, Brazilia, Rusia, India şi China se vor vedea nevoite să îşi confrunte problemele interne. Toate aceste ţări au pături largi de cetăţeni care nu iau parte la deciziile politice şi pe care prosperitatea economică nu îi ajută semnificativ. Este inevitabil ca resentimentele acestor pături să nu răbufnească la un moment dat şi singurele opţiuni ale celor patru cavaleri sunt iniţierea reformelor interne, alunecarea spre un totalitarism care încetineşte dezvoltarea încercând să o controleze (cazul Rusiei) sau exploziile sociale mai mult sau mai puţin controlate.
Trăim vremuri interesante.
Dansul puterilor în oraşul Ecaterinei
Yekaterinburg, oraşul care poartă numele Sfintei Ecaterina şi al Împărătesei Ecaterina cea Mare, este, în aceste momente, gazda unei întâlniri care nu are nimic de a face cu sfinţenia primei Ecaterina, ci cu puterea care i-a plăcut atât de mult celei din urmă şi pe care a ştiut să o folosească atât de bine. În oraşul de la poalele Munţilor Urali s-au adunat şefii statelor membre ale Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai pentru a discuta problemele cu care se confruntă şi pentru a face jocurile în regiune împreună cu diverşi invitaţi şi observatori.
Baza Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai o reprezintă resursele naturale (îndeosebi petrol şi gaze naturale) ale Rusiei şi grupului "stan-urilor" (Kazahstan, Kârgâzstan, Uzbekistan şi Tadjikistan) şi forţa manufacturieră a Chinei. În mod normal, China şi Rusia, îşi dispută poziţia de finanţator al statelor mai mici, care au nevoie de diverse împrumuturi. Însă acestea nu sunt timpuri normale.
Scăderea preţurilor petrolului şi gazelor naturale, scăderea consumului de energie pe fondul crizei economice şi dificultatea crescută a obţinerii de finanţări externe au ajutat China să îşi întărească poziţia prin oferirea de împrumuturi Rusiei (25 miliarde USD), Kazahstanului (15 miliarde USD) şi Turkmenistanului (2 miliarde USD). Împrumuturile vor fi plătite de către datornici în resursele energetice de care China are nevoie şi în acces sporit la exploatările de petrol şi gaze naturale, pe lângă banii care se vor întoarce în China în urma achiziţiilor de produse chinezeşti de către consumatorii privaţi şi companii din ţările respective.
Certurile cu Ucraina în privinţa tranzitului gazelor ruseşti către ţările Europene, care au culminat cu închiderea conductelor de gaze naturale iarna trecută, publicitatea negativă care a rezultat din acest incident, precum şi scăderea consumului în ţările Uniunii Europene au determinat Rusia să se îndrepte mai mult spre piaţa chineză. În plus, Rusia pare dispusă să accepte extinderea implicării economice chineze în exploatarea resurselor energetice din regiune, în timp ce depune eforturi susţinute pentru a distruge influenţa UE şi SUA.
Dmitry Medvedev, Preşedintele Rusiei, a ţinut un discurs în care a vorbit din nou despre nevoia de a înlocui dolarul cu alte monede de rezervă în sistemul financiar internaţional, înainte de a se întâlni cu Hamid Karzai, Preşedintele Afganistanului. Medvedev a declarat la finalul întâlniri cu Karzai că Rusia va ajuta Afganistanul să creeze un sistem politic eficient, declaraţie care poate indica faptul că Preşedintele Afganistanului îşi caută prieteni şi în altă parte decât în Washington.
Un alt preşedinte în căutare de prieteni puternici este Mahmoud Ahmadinejad, care a fost nevoit să îşi amâne sosirea la întâlnirea din Yekaterinburg datorită situaţiei explozive din Teheran. Printre partenerii de dialog ai Organizaţiei se numără acum şi Sri Lanka, care a trimis o delegaţie la întâlnire. Sri Lanka va găzdui o bază navală chineză, vârful unui triunghi de baze navale care prinde India între laturile sale.
În paralel cu discuţiile pe teme economice ale membrilor OCS, liderii ţărilor care compun Organizaţia Tratatului pentru Securitate Colectivă (adică aceleaşi state ale Asiei Centrale minus China) discută formarea unei forţe militare de intervenţie rapidă, a cărei bază o va constitui o brigadă aeropurtată rusă, una dintre trupele de elită ale Federaţiei Ruse. În contextul lungului conflict din Afganistan şi a deteriorării situaţiei din Pakistan, Rusia şi aliaţii săi vor fi nevoiţi să treacă la acţiune pentru a evita lărgirea zonei de implicare a SUA.
Se pare că principalul efect regional pe termen scurt al crizei economice a fost de a sili ţările membre ale OCS să treacă peste unele problemele care le separă şi să strângă rândurile pentru a se sprijini în faţa problemelor interne şi externe.
Joaca în nisipul din deşert
Ceea ce părea o nouă idee în cadrul politicii externe a SUA, adică recunoaşterea dreptului Iranului de a dezvolta un program civil de producere a energiei nucleare, începe să capete din ce în ce mai tare forma unei direcţii complet noi şi nemaivăzute. Practic, administraţia de la Casa Albă pare să fi decis să rezolve conflictul etern din Orientul Mijlociu prin forţarea Israelului (şi, foarte probabil, a palestinienilor) să ajungă la un compromis care să ducă la un acord de pace.
Spre deosebire de predecesorii săi, care au dat Israelului mână liberă în conflictul cu palestinienii şi au folosit puterea SUA pentru a proteja Israelul de represalii în cadrul Naţiunilor Unite, Preşedintele Obama pare decis să treacă la o politică de rapprochement cu unele state musulmane (Iranul), folosind rezolvarea conflictului Israel-palestinieni ca pârghie pentru schimbarea imaginii SUA în rândul comunităţii musulmane. În acelaşi timp, procesul de pace va duce şi la normalizarea relaţiilor Israelului cu vecinii săi din regiunea Orientului Mijlociu.
Faptul că Preşedintele Obama a abordat această problemă de politică externă în primele luni ale mandatului său dă de înţeles că administraţia SUA nu se aşteaptă ca cele două părţi să cadă de acord prea curând. În cazul în care această nouă direcţie a politicii externe SUA este reală şi nu doar o simplă încercare de a distrage atenţia de la problemele interne ale ţării, atunci este foarte probabil ca Obama să încerce să rezolve conflictul Israel-palestinieni înainte de următoarele alegeri pentru a se folosi de acest succes şi de creşterea popularităţii sale în timpul campaniei electorale.
Până în momentul de faţă, Preşedintele Obama a acţionat deschis în două direcţii. Prima direcţie a constat în exprimarea sprijinului său pentru poziţia statelor arabe în discursul de la Cairo, iar cea de-a doua direcţie a constat într-una dintre cele mai interesante mişcări de pe scena politică americană din ultimii ani: refuzul administraţiei SUA de a recunoaşte existenţa unor înţelegeri verbale încheiate de către Israel şi preşedinţi ai SUA cu privire la extinderea coloniilor israeliene din jurul Ierusalimului şi de pe Malul de Vest.
Unul dintre lucrurile pe care Preşedintele Obama le-a cerut Primului Ministru Binyamin Netanyahu a fost încetarea completă a extinderii respectivelor colonii, lucru pe care Netanyahu l-a refuzat. Mai mult, Netanyahu pare să fi încercat să forţeze mâna preşedintelui SUA, ridicând subiectul înţelegerilor în public şi contând pe faptul că Obama va evita repudierea oficială a politicilor faţă de Israel construite de predecesorii săi. Însă, de data asta, cacealmaua nu a ţinut.
În cursul unui interviu acordat ABC, Secretarul de Stat Hillary Clinton a declarat că nu există nici o "înregistrare" oficială a respectivelor înţelegeri. Cu alte cuvinte, Casa Albă a decis că va ignora respectivele înţelegeri, fie că înregistrările oficiale există, fie că nu. Importanţa înţelegerilor sta în faptul că ele permiteau Israelului şi SUA să se prefacă în public că anexările de teritorii palestiniene au încetat, deşi nu a fost nici un moment cazul.
Clinton a declarat, în cadrul aceluiaşi interviu, că Israelul şi palestinienii trebuie să respecte prevederile aprobate de comun acord ale vestitei "Road Map", care obligă ambele părţi la anumite concesii, precum şi la o modificare a atitudinilor şi politicilor bilaterale. Evident, Israelul are cel mai mult de pierdut într-o asemenea situaţie, având în vedere că este greu de crezut că vreun guvern israelian ar fi acceptat să semneze respectivul document dacă ar fi trebuit să îl şi respecte.
Din nefericire, guvernul israelian nu doreşte să facă pace cu palestinienii în termenii "Road Map", după cum nici palestinienii nu sunt foarte entuziaşti în această privinţă. Punerea în practică a acordului ar duce la crearea unui stat palestinian în condiţii care nu pot duce decât la instabilitate pe termen lung. Noul stat va avea o populaţie cu o medie de vârstă scazută, adică o masă de tineri fără locuri de muncă, fără educaţie, fără pregătirea necesară pentru obţinerea unui loc de muncă în cazul în care s-ar ivi şi trăind în sărăcie, de pe urma donaţiilor comunităţii internaţionale. Radicalismul anti-israelian, alimentat şi de 60 de ani de resentimente, va fi inevitabil pentru o lungă perioadă de timp.
De partea cealaltă, pacea ar pune Israelul faţă în faţă cu o serie de conflicte sociale amânate prea mult timp. Coloniile care acum au devenit mărul discordiei între Israel şi SUA sunt locul unde guvern după guvern a ademenit emigranţii mai puţin civilizaţi din fosta Uniune Sovietică şi grupurile ultra-ortodoxe locale. Dacă aceste colonii sunt desfiinţate, respectivele grupuri se vor întoarce în masă în marile oraşe, unde fricţiunile puternice cu populaţia europenizată/americanizată şi seculară vor deveni inevitabile.
Trecând peste considerentele de moment, pacea va forţa ambele tabere să treacă prin schimbări profunde, care vor dura decenii. Rămâne de văzut dacă rezultatele vor fi bune sau nu.
Problema absenteismului
Alegerile pentru Parlamentul European, ţinute duminică de-a lungul şi de-a latul României, au fost caracterizate de un absenteism masiv , lucru nu foarte surprinzător. Românilor nu prea le pasă de Parlamentul propriu, ale cărui decizii exercită o influenţă importantă asupra vieţilor lor. Cu atât mai puţin le pasă de un Parlament îndepărtat, despre care ştiu foarte puţine lucruri.
Este foarte probabil ca, la nivel de popor, românii să nu înţeleaga sistemul de guvernare al ţării şi, în consecinţă, să nu înţeleagă rolul şi scopul Parlamentului. Pe de altă parte, nici Parlamentul nu pare să înţeleagă bine ce se întâmplă sau, poate, parlamentarii se mulţumesc să lase Guvernul să le uzurpe prerogativele şi să conducă ţara prin ordonanţe şi să dea vina pe Guvern pentru tot ce se întâmplă.
Însă absenteismul nu a fost doar o problemă locală, de data asta, ci la una la nivel european, lucru care ar trebui să ridice nişte semne de întrebare. Situaţia actuală, la nivel european, este o combinaţie de criză economică şi apatie/insatisfacţie politică. Din acest vid de oopţiuni politice care a determinat peste 40% din populaţia Uniunii Europene să stea acasă în ziua alegerilor, poate să apară orice.
Atât Partidul Naţional-Socialist, cât şi bolşevicii din Rusia s-au ridicat la putere pe fondul unor probleme politice şi economice. Este adevărat că situaţiile nu sunt identice, însă această apatie electorală poate să aibă consecinţe neplăcute. În cel mai rău caz, Europa o să aibă parte de un nou lider harismatic, ceea ce prezintă întotdeauna un risc. O altă alternativă este transformarea absenteismului într-o tendinţă pe termen lung care va duce la ieşirea din politică a aproape jumătate din cetăţenii Europei.
Preţul puterii
Alegerile pentru Parlamentul European, care se desfăşoară în această săptămână, sunt o ocazie excelentă de a testa sentimentele europenilor cu privire la realitatea imediată în care trăiesc. Şi, din câte indică sondajele şi rezultatele preliminare anunţate pe şest de către autorităţile olandeze, principala preocupare a europenilor, lucrul care influenţează cel mai tare realitatea imediată a cetăţenilor Uniunii este criza economică.
Un pronostic simplu şi de bun simţ este că, de-a lungul şi de-a latul Europei, partidele aflate la guvernare vor plăti preţul puterii. Nu se poate spune că aceste partide sunt vinovate pentru criza economică. Cel mult s-ar putea argumenta că experţii din idversele Ministere de Finanţe ar fi putut să prevadă criza şi să încerce să evite unele dintre efectele mai dureroase. Dar asta contează mai puţin. În liniştea cabinei de votare, alegătorul de rând se va gândi la portofelul său şi va arunca un ochi către cei care înfierează incompetenţa guvernul.
Cel mai sigur efect al actualei crize economice este, de departe, revitalizarea partidelor de dreapta. Oricare ar fi starea alegătorului bântuit de nesiguranţa zilei de mâine (şomer - aproape şomer - angajat, dar nu se ştie pentru cât timp), acesta se va alătura partidelor care promit să abordeze situaţia cu o mână forte şi care ştiu clar că de vină sunt anumiţi oameni. Preferabil străini. Dreapta are deja un "issue" pentru campanie, adică problema imigranţilor care fac scandal şi care le iau bătinaşilor locurile de muncă. Partidele de extremă dreaptă vor câştiga cel mai mult de pe urma acestui gen de discurs, după cum se vede deja în cazul lui Gert Wilders, un fel de C.V. Tudor al Olandei, care, în afara blamării imigranţilor, nu prea are mare lucru de zis.
Însă cel mai puternic atu al partidelor de dreapta este faptul că nu mai sunt de dreapta. O series de factori au forţat mai toate partidele care au trecut pe la guvernare de vreo 10 ani încoace să se mişte către centru, iar vechile graniţe ideologice aproape că au dispărut. Astfel, partidele de stânga s-au văzut nevoite să accepte sistemul capitalist producător de prosperitate, iar partidele de dreapta au tăcut şi au înghiţit sisteme de sănptate publice şi asigură sociale.
Moartea ideologiilor a fost demonstrată recent de cptre acţiunile guvernanţilor din Franţa şi Germania. Trezindu-se faţă în faţă cu criza, doamna Merkel şi soţul frumoasei Carla Bruni, al cărui nume îmi scapă pe moment, au făcut vânt pe fereastră ideologiei pieţei libere şi au trecut la salvarea economiilor respective prin intervenţia masivă a statului. Lucru care a lovit puternic partidele de stânga în această campanie electorală, deoarece le-a lăsat în imposibilitatea de a propune o alternativă la politicile partidelor de dreapta.