Dinu Patriciu mă enervează
Sheherzadah, the artsy pixie, mi-a atras atenţia asupra unui articol interesant care spicuieşte dintr-un interviu cu Dinu Patriciu. Interviul nu este disponibil în variantă completă decât în Liderul, revista internă a lui Patriciu şi a amicilor lui antreprenoriali şi corporacioşi, un fel de Cronica Română cu ştaif. Dar site-ul Pagina de Media ne oferă destul din el cât să ne facem o idee despre cine este şi ce vrea de la presă noul mogul Patriciu.
Ei bine, domnul Patriciu intenţionează să dea tonul unui nou „trend” (what else?) în media română şi o să transforme Adevărul.ro într-un ziar online cu plată. În acest scop, varianta online a ziarului va trece prin nişte schimbări majore. Ziariştii vor deveni cu toţii bloggeri, îşi vor publica articolele pe bloguri (gratis sau nu? nu ni se spune) şi vor interacţiona cu cititorii prin intermediul răspunsurilor la comentarii deoarece lui Patriciu i s-a arătat Zeiţa Interactivitate, care i-a şoptit dulce că profitul va fi adus de Sfântul Trafic, care va fi adus, la rândul lui, de comunicarea dintre ziarişti şi plebei.
În cursul expunerii planului său de business pentru ziarul Adevărul, Patriciu se foloseşte de ocazie pentru a ne explica şi Weltanschauung-ul care stă la baza viitorului Adevăr:
Trebuie să ne scoatem din cap aprecierea că informaţia e pe gratis. Nu mai suntem în comunism şi trebuie să ne fie clar că nimic nu e pe gratis.
Ei bine, acesta este Adevărul divin revelat de Hierofantul Patriciu, care a aruncat o privire în viitorul Internetului şi a văzut că:
WEB-ul nu poate supravieţui numai din publicitate. Parte din conţinut trebuie să fie plătit.
Interviul pare să fie împănat cu ideile domnului Patriciu despre sursele sănătoase de venit, identificarea pieţei, căutarea clientului, transformarea antreprenorilor în clienţi plătitori, dezvoltarea platformei pentru generarea de venituri şi măsurarea succesului în cotă de piaţă, tiraj, clienţi, trafic, publicitate etc.
Însă, deşi am căutat în tot articolul, nu am dat nicăieri peste vreo vorbuliţă despre calitatea informaţiei pe care Adevărul o va pune la dispoziţia cititorilor. Patriciu nu pare să spună nimic despre rolul pe care îl va juca informaţia în viaţa cetăţenilor şi dacă informaţia respectivă va permite cetăţenilor să îşi formeze o imagine cât de cât apropiată de adevăr despre lumea în care trăiesc. Da, ştiu, sunt un visător.
Dinu Patriciu nu e un visător, pentru că nu vede nicăieri cetăţeni, ci doar clienţi şi nu discută despre calitatea şi relevanţa Adevărului, ci despre pachete de entertainment. Dinu Patriciu mă enervează.
Un dans în trei: Obama, Petraeus, McChrystal
Cercul restrâns de curtieri, dregători şi băgători de seamă din Washington D.C. a explodat săptămâna aceasta, odată cu publicarea de către Rolling Stone a unui reportaj despre Generalul Stanley McChrystal şi echipa sa de băieţi duri care conduce campania din Afganistan. Spre surprinderea şi enervarea multora, articolul conţinea o serie de păreri nu foarte plăcute ale lui McChrystal şi băieţilor lui despre Preşedintele şi Vicepreşedintele S.U.A., precum şi despre Ambasadorul S.U.A. la Kabul.
Buzele Washingtoniene s-au strâmbat, iar obrajii subţiri s-au pungit şi ochii s-au ridicat către cer în timp ce toată lumea se întreba cum de a putut McChrystal să fie atât de prost încât să se dea mare de faţă cu un reporter. Adică oricine e liber să aibă orice părere doreşte despre şeful său, dar asta nu înseamnă că un pârlit de general îşi poate permite să îl critice în public pe Preşedintele S.U.A. pentru că aşa ceva nu se face. Trebuie să fii măcar Congressman ca să poţi să îl înjuri pe P.O.T.U.S.
General Stanley McChrystal (Copyright AFP/Getty Images)
Evident, Obama nu a avut de ales şi a făcut ceea ce părea necesar: l-a chemat pe McChrystal la Casa Albă ca să îi spună că nu mai e cazul să se mai prezinte la serviciu. Comanda forţelor aliate şi semi-aliate din Afganistan a fost încredinţată Generalului Petraeus, omul care a pus la punct strategia de contra-insurgenţă pe care McChrystal o aplica la faţa locului, iar curtierii şi dregătorii au fost mulţumiţi că Preşedintele l-a pus la punct pe generalul necivilizat.
Dar întrebarea care se pune de la bun început este: sunt oare lucrurile aşa cum apar? Păi, evident că nu, pentru că ar fi prea simplu, dacă ar fi aşa. De la bun început, se poate spune reportajul din Rolling Stone are o valoare incertă şi dubioasă. Este adevărat că la putere ajung tot felul de oameni, dar putem fi siguri că McChrystal, un general, nu a învăţat până la vârsta lui să îşi ţină gura de faţă cu reporterii? Putem crede că McChrystal nu îşi dădea seama ce face?
Mai toţi comentatorii s-au concentrat asupra cuvintelor pe care McChrystal le-a spus la adresa oficialilor S.U.A., însă articolul conţine şi un paragraf scurt în care McChrystal spune pe faţă că războiul din Afganistan nu poate fi câştigat. În opinia lui McChrystal, tot ceea ce pot face forţele aliate este să dea impresia că au plecat de bună voie şi că armata cu cea mai bună tehnologie a lumii nu a fost alungată din Afganistan de o hoardă de musulmani nespălaţi.
De aici se poate obţine o serie de idei, care, în lipsa unor informaţii mai bune, trebuie să ţină loc de concluzie:
- McChrystal, care se opune programului lui Obama de a retrage trupele S.U.A., a aruncat mânuşa Washingtonului la stilul „fie mă lăsaţi să joc jocul aşa cum vreau eu, fie plec”.
sau
- McChrystal este vârful de lance al unui grup de militari (între care se numără şi Amiralul Falon, demis tot pentru că a spus în public ce nu se cuvenea) căruia nu îi convine modul în care politicienii conduc Războiul Mondial Împotriva Terorii (G.W.O.T.) şi care doresc să facă valuri.
sau
- McChrystal, care ştie că nu mai există speranţă pentru războiul din Afganistan, a vrut să se distanţeze de eşecul care se prefigurează la orizont, dar fără a da impresia că fuge de răspundere sau că vrea să îşi salveze pielea.
sau
- McChrystal e un bou (după figură pare şi borderer, dar asta e o cu totul altă discuţie).
General David Petraeus
Epilogul întregii afarse îl reprezintă trimiterea Generalului Petraeus în Afganistan. Petraeus nu este doar un general de la Pentagon şi un expert în domeniul din ce în ce mai popular al contra-insurgenţei, ci şi o stea a mişcării conservatoare din S.U.A. şi un vorbitor foarte popular (şi bine plătit) la evenimentele organizate de această mişcare. Evident, anumite surse au început deja să vorbească despre o posibilă candidatură a lui Petraeus la postul de Preşedinte. Pentru acest motiv, Obama pare mai mult decât fericit să îl potcovească pe Petraeus cu dezastrul din Afganistan. Să vedem urmarea.
După 20 de ani de libertate
Se poate spune că criza economică a pus capăt mulţumirii absurde care a dominat societatea română în ultimii ani, în care goana după bani a distrus structura ciudată de valori moştenită din perioada comunistă şi modificată în sărăcia şi dezamăgirea anilor '90 pentru a o înlocui cu o fantastică lăcomie. Sub impactul dispariţiei bonusurilor, măririlor de salarii şi, până la urmă, a locurilor de muncă, societatea română s-a văzut nevoită să privească din nou în ochi sistemul politic pe care l-a tolerat fără mari probleme atâta vreme cât o parte a populaţiei avea destui bani pentru shopping. Evident, priveliştea sistemului politic nu este una plăcută.
La 20 de ani de la Revoluţia din 1989, România are, în mare parte, acelaşi sistem politic ca şi pe vremea comunismului. Ţara continuă să fie condusă de un grup restrâns de oameni care controlează cea mai mare parte a vieţii politice şi o parte a vieţii economice şi care acţionează în folosul propriu, în timp ce restul ţării este lăsat să se descurce cum poate. Este adevărat că acest sistem a trecut prin schimbări majore pe anumite planuri, dar trebuie subliniat că modul fundamental de funcţionare a rămas acelaşi. O gaşcă de politicieni şi oameni de afaceri, nereprezentativă şi ruptă de restul populaţiei, coruptă şi clientelară, continuă să facă jocurile, având ca scop principal propria supravieţuire şi îmbogăţire.
Şi cum ar putea fi altfel? Oamenii care au creat şi care populează acest sistem sunt cei formaţi în perioada comunistă şi care, după Revoluţie, au construit din reflex singurul tip de sistem în care ştiau să funcţioneze şi în care erau relevanţi. Din acest punct de vedere, trăsăturile strâmbe ale „democraţiei” române sunt perfect explicabile: un sistem bazat pe partide fără ideologii, dominat de personalităţi care trag după ele partide pline de nulităţi, corupţia şi clientelismul care protejează mediocrităţile şi interesele, apatia şi ignoranţa electoratului care visează aiurea la un nou Vlad Ţepeş.
Şi, pentru că sistemul nu poate supravieţui fără aceste trăsături fundamentale, ele nu au cum să dispară în timpul crizei economice. Este inutil să ne aşteptăm la competenţă din partea Guvernului, Preşedintelui sau Parlamentului deoarece competenţa contravine legilor sistemului actual. Competenţa este duşmanul politicienilor care au ajuns la putere îngrădind opţiunile unui electorat ignorant. Cooperarea pentru binele ţării este inacceptabilă pentru găştile rivale de politicieni şi oameni de afaceri care se luptă din patru în patru ani pentru a ajunge în poziţia de a jefui banul public şi resursele ţării.
De ce ne-ar mira că, atunci când a venit momentul deciziilor dureroase şi nepopulare, cei care suferă sunt tot fraierii de la baza societăţii şi nu rechinii care prăduiesc bugetul cu firme căpuşă şi contracte preferenţiale, deoarece supravieţuirea rechinilor şi a sistemului este mai importantă decât supravieţuirea populaţiei. Pe de altă parte, fraierii respectivi sunt cei care susţin şi legitimizează sistemul cu voturile lor. Răsplata pentru aceste voturi va fi o economie convalescentă pe termen mediu (cel puţin), dar nişte rechini sănătoşi.
Rezultatul previzibil al aventurii României pe tărâmul crizei economice va fi sporirea controlului statului asupra economiei, menţinerea prestigiului României de ţară guvernată de hoţi şi incompetenţi şi locul fruntaş pe care îl ocupăm în clasamentul celor mai slab dezvoltate ţări din Europa. După 20 de ani de libertate, suntem exact acolo unde am fost întotdeauna, în ţara furtului căciulii şi a ciclului etern al morţii caprei vecinului. Şi aici vom rămâne până când vom scăpa de găştile de la putere şi de sistemul bazat pe interesul propriu şi pe termen scurt al unui grup restrâns de oameni corupţi.
When telling the truth gets you fired
Preşedintele Germaniei, Horst Koehler, a fost nevoit să îşi dea demisia repejor. Motivul? Bietul om s-a trezit brusc să spună adevărul. Întrebat despre rolul jucat de Germania în Afganistan, Keohler a răspuns:
în situaţii de urgenţă, intervenţiile militare sunt necesare pentru a ne proteja interesele, cum ar fi rutele comerciale, sau, de exemplu, pentru a preveni instabilitatea regională care ar putea avea un impact negativ asupra şanselor [Germaniei], în termeni de comerţ, locuri de muncă şi venituri
De vreme ce a recunoscut cu atâta sinceritate care este scopul misiunii internaţionale în Afganistan, Koehler nu mai putea rămâne preşedinte.
Despre dezechilibre continentale
Paul De Grauwe, profesor de economie internaţională la Universitatea din Leuven, Belgia, şi posesor a unei liste de organisme unde este invitat sau oferă consultanţă, a publicat un articol interesant cu privire la cauzele crizei datoriei publice care ameninţă să pună capăt zonei euro şi monedei europene. Ideea de bază a articolul este că criza a fost declanşată de existenţa unui surplus de capital în ţările puternic industrializate ale Uniunii Europene, a fost înrăutăţită de absenţa unui mecanism de asigurare la nivel european, care să intervină automat pentru a salva un membru al uniunii aflat în dificultate şi a fost transformată într-o colivă, cu bomboana de rigoare, de încăpăţânarea Germaniei de a refuza implementarea respectivului mecanism.
Acest articol aduce în discuţie unul dintre cele mai interesante aspecte ale economiei Europei, atât în contextul Uniunii Europene cât şi în afara sa: dezechilibrele cauzate de inegalităţile economice şi efectele lor la nivel continental. Surplusul de capital al ţărilor puternic industrializate, pe care piaţa locală nu putea să îl absoarbă, a forţat băncile din aceste ţări să caute clienţi dispuşi să ia împrumuturi. O parte din acest capital s-a dus în S.U.A., unde a contribuit la dezastrul subprime, iar altă parte a invadat Europa de Sud şi de Est. După colapsul pieţei subprime şi propagarea undelor de şoc, guvernele din Spania, Portugalia, Italia, Irlanda şi Grecia au fost nevoite să se împrumute pentru a salva băncile locale şi, mergând spre sursa problemei, băncile din ţările care nu au putut să îşi absoarbă propriul surplus.
O dezbatere serioasă cu privire la viitorul Uniunii Europene ar trebui să ia în considerare şi acest aspect. Conform doctrinei pieţei libere, guvernele nu ar trebui să intervină în asemenea situaţii, ci ar trebui să lase economiile să se descurce singure deoarece totul se va echilibra de la sine. Dar, atunci când o criză apare la orizont, însuşi mediul de afaceri cere intervenţia guvernului, un deus ex machina care trebuie să scoată din foc castanele aruncate înăuntru de mâna invizibilă a lui Adam Smith. Ar trebui să ne întrebăm dacă este corect să se permită unui grup de ţări să îşi deverseze surplusul de capital în alte ţări, atunci când ştim că efectele pe termen lung nu sunt bune.
Evident, o asemenea discuţie va trage după ea şi discuţiile conexe: este corect să se permită unor ţări să îşi deverseze surplusul de populaţie în alte ţări (problema emigraţiei) sau este corect să se permită unor ţări să umple de produse ieftine alte ţări (China vs. U.E.). Poate că rezultatul nu va fi plăcut, dar e mai bine să discutăm aceste lucruri pe faţă.
----
Sursa: