Un precedent pe care îl vom regreta
Pas cu pas, încetul cu încetul, Noua Europă intră pe uşa din dos, ca să nu deranjeze cumva cetăţenii care îşi beau cafeaua în pridvor şi discută despre criza din Grecia, despre criza internaţională sau despre crizele lor locale. Şi primul lucru pe care îl face este să schimbe nişte chestii pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, înainte ca cetăţenii să îşi dea seama ce se petrece.
Noua Europă este ceea ce o mare parte dintre europeni refuză să primească pe uşa din faţă: o structură legislativă şi executivă care a pornit la drum protejată de o birocraţie. Până mai ieri, Europa însemna continentul pe care ne găsim (unii dintre noi) şi ale cărui ţări încercau să îşi coordoneze anumite politici. Cel puţin la nivel declaratoriu. Acum avem de-a face cu Noua Europă, o structură plină de oameni ambiţioşi (şi nu tocmai uniţi) care, în curând, vor avea la dispoziţie şi banii pentru a face tot ce le trece prin cap.
Chiar dacă diverse ţări au respins Constituţia Europeană şi Tratatul de la Lisabona, criza economică le-a oferit acelor oameni ambiţioşi pretextul potrivit pentru a transforma Noua Europă în ceva concret, fără a mai trece prin faza de aprobare de către cetăţeni.
Pe de-o parte înţeleg şi sunt de acord cu ideea că o uniune monetară nu poate rezista fără o uniune economică mai largă, o coordonare a politicilor economice la nivel continental. Evident, o uniune economică atrage după ea o uniune politică. Apoi o uniune de politică externă, una militară, una socială ş.a.m.d. Practic, fie facem treaba până la capăt, fie încheiem proiectul atunci când uniunea monetară este distrusă de forţele care exercită presiune asupra ei.
Însă ceea ce se întâmplă în aceste momente reprezintă un precedent pe care îl vom regreta amarnic. În aceste zile se decide soarta Europei şi forma pe care o va avea Noua Europă, structura care ne va conduce în viitor. Nu suntem puşi la curent cu discuţiile care au loc între aleşii din diferite ţări. Nu ştim ce se întâmplă în spatele uşilor închise. Nu ştim exact cine ia deciziile, cum şi de ce. Nu ni se cere părerea asupra soluţiilor care urmează să fie implementate.
Mai mult decât atât, Noua Europă ne este băgată pe gât cu ocazia unei crize de către oameni care contează pe faptul că o să tăcem din gură şi o să o înghiţim şi pe asta. Ceea ce se pare că o să se şi întâmple. Strategia folosită şi răspunsul cetăţenilor la această strategie spune o mulţime de lucruri atât despre cei de la putere, cât şi despre cetăţeni. Dar, evident, nu are rost să ne aşteptăm la altceva. Oamenii care construiesc Noua Europă sunt tot cei vechi, cei care ne-au condus şi până acum. Iar cetăţenii Noii Europe sunt tot cei vechi, cei care s-au spus şi până acum.
Şi pentru a încheia pe o notă cu nimic mai încurajatoare decât ce am avut de zis până acum, vă ofer ca exemplu chiar prima decizie luată în cadrul Noii Europe: constituirea unui fond comun pentru sprijinirea statelor care au probleme financiare. Primul stat pe listă este, aşa cum ştim, Grecia. Problema Greciei este că s-a împrumutat prea mult şi că acum are nevoie de un ajutor de la Uniunea Europeană pentru că costul unor împrumuturi noi este prea mare şi ţara riscă să intre în incapacitate de plată. Ce înseamnă incapacitatea de plată? Înseamnă că ţara nu îşi mai poate plăti creditorii. Cine sunt creditorii? Băncile şi fondurile de investiţii care i-au împrumutat Greciei, cu bună ştiinţă, mai mulţi bani decât era cazul.
Adică taxele strânse de la cetăţenii Uniunii Europene vor fi folosiţi pentru ca o serie de bănci şi fonduri de investiţii, care acţionează în numele unei alte serii de investitori şi acţionari, să nu piardă cumva banii împrumutaţi unei ţări despre care ştiau că, în câţiva ani, nu va mai putea plăti. Ăsta este prezentul şi ăsta va fi şi viitorul. Atunci când auziţi că o ţară europeană a majorat nişte taxe, gândiţi-vă că a mai fost salvat un investitor, un fond mutual sau o bancă. Să trăiţi bine în Noua Europă.
Nu ei au câştigat, ci noi am pierdut
Sheherzadah, the artsy pixie, şi-a vărsat amărăciunea pe blogul ei cu privire la recenta decizie a Curţii Constituţionale de a le da una peste bot cetăţenilor prin secretizarea declaraţiilor de avere ale demnitarilor şi prin emascularea Agenţiei Naţionale pentru Integritate. După ce Curtea a scăpat de C.N.S.A.S. şi de ameninţarea eternă a fantomelor care se puteau ridica din trecutul comunist, acum ne-a făcut bucuria de a scăpa şi de A.N.I. şi de fantomele averilor construite prin furt.
Deşi nu am fost la fel de indignat ca Sheherzadah atunci când am auzit de această decizie, sunt de acord că ea reprezintă o victorie a oligarhiei române asupra masei cetăţenilor şi, ca atare, că este unul dintre cele mai proaste veşti din ultima vreme. Nu cred că are rost să explic de ce ascunderea situaţiei financiare şi a intereselor celor care ne conduc este un gest semnificativ, dar aş vrea să spun de ce emascularea A.N.I. nu mi se pare importantă.
Din punctul meu de vedere, consider că trebuie făcută o diferenţă între A.N.I, o agenţie de stat, şi accesul la declaraţiile de avere ale demnitarilor. A.N.I. este o creaţie a statului, o agenţie al cărei fundament este pur politic şi care trăieşte sau moare în funcţie de curentele politice şi de găştile care se perindă la putere. Existenţa ei nu este importantă. Mai mult, aş zice că activitatea A.N.I. nu prea are de ce să mă facă să o regret. România continuă să fie o ţară foarte coruptă, iar investigaţiile efectuate la sesizarea A.N.I. nu au dat rezultate.
Este adevărat că rezultatele nu depind de A.N.I., dar la ce foloseşte o agenţie care îşi face oarecum treaba, dacă oligarhii au la dispoziţie diverse metode de a trece investigaţiile pe linie moartă? Pe de altă parte, A.N.I. mi s-a părut de la bun început o agenţie creată de o gaşcă de politicieni pentru a îşi investiga adversarii şi a le face dosare. Dispariţia ei nu o să schimbe nimic, la fel cum înfiinţarea ei nu a schimbat nimic.
Dar, deşi A.N.I. este o creaţie politică, puterea de a avea acces la declaraţiile de avere ale demnitarilor, puterea de a le verifica şi puterea de a investiga discrepanţele sau conflictele de interese sunt lucruri de interes public, mult mai importante decât orice agenţie guvernamentală. În loc să ne enervăm sau să fim deprimaţi că a dispărut A.N.I., mai bine să ne enervăm că nu putem înfiinţa prin vot direct comisii independente de cetăţeni care să cerceteze, verifice şi recomande pentru investigare averile celor care ne conduc. Asta înseamnă interesul public.
A deplânge dispariţia A.N.I. înseamnă, încă o dată, a deplânge faptul că nu mai putem conta pe politicieni pentru a se verifica şi pedepsi între ei, la bunul lor plac. La 20 de ani de la Revoluţie, suntem în aceeaşi situaţie în care eram şi pe vremea comuniştilor: nu suntem cetăţeni, ci ceea ce Walter Karp denumea „un electorat apatic, recunoscător pentru favoruri meschine”. Asta este problema noastră.
De la glorie la utopie – Societatea civilă în postcomunism
Societatea civilă din fostele state comuniste central şi est-europene are astăzi o înfăţişare cu totul diferită de cea a primelor stadii ale evoluţiei sale (şi ele foarte diferite, de la ţară la ţară), chiar dacă uneori este animată de aceleaşi figuri. Vom încerca să punctăm în această lucrare modul în care a avut loc transformarea acestui fenomen şi factorii care au contribuit la aceasta şi vom arăta, cu ajutorul scrierilor mai multor analişti politici şi disidenţi, de ce această transformare este văzută de unii observatori ca o „reînviere glorioasă", în timp ce alţii îi deplâng caracterul utopic.
Identificarea unei accepţiuni funcţionale a conceptului de „societate civilă" nu este atât de uşoară precum definirea acestuia, demers încercat de mulţi gânditori ai ştiinţelor sociale. Cea mai largă abordare în acest sens este desemnarea unui grup uman care îşi datorează existenţa în comun unui contract social încheiat între membrii societăţii: „Aceia care sunt reuniţi într-un singur corp şi pot apela la o lege sau la o magistratură stabilite în comun, înzestrate cu autoritatea de a decide controversele dintre ei şi de a-i pedepsi pe cei care încalcă legile, se află împreună într-o societate civilă"(1).
Totuşi conceptul de societate civilă, în sensul în care o putem asocia cu postcomunismul, s-a născut în analele rezistenţei central şi est-europene în faţa comunismului, fiind asociat în special cu activitatea sindicatului polonez Solidaritatea. Din această perspectivă, definiţia dată de politologul Vladimir Tismăneanu pare mult mai bine circumscrisă vremurilor noastre: „Societatea civilă poate fi deci definită ca un ansamblu de iniţiative zonale, spontane, nonguvernamentale (deşi nu neapărat antiguvernamentale), pornite de jos, care apar în ordinea posttotalitară ca un efect al slăbirii controlului de către stat şi al declinului constrângerilor ideologice impuse de partidele de la conducere"(2).
Emergenţa şi dezvoltarea societăţii civile sunt atribuite în mod general acelei prise de consceience a faptului că statul a fost în întregime confiscat de către o oligarhie comunistă şi convingerii potrivit căreia societatea are dreptul de a se organiza în mod independent atât timp cât eschivează domeniul tabu (legitimitatea de netăgăduit a partidului comunist în calitate de unic gestionar al câmpului politic) în favoarea politicilor nepolitice.
Libertatea stă în opţiuni
Citind „Deer Hunting with Jesus”, a leftist rant despre oamenii din oraşul natal (Winchester, Virginia) al autorului, Joe Bageant, mi-a atras atenţia următoarea încercare de trasare a liniei care desparte „middle class” de „working class” în S.U.A.:
Leaving aside all numbers, “working class” might best be defined like this: You do not have power over your work. You do not control when you work, how much you get paid, how fast you work, or whether you will be cut loose from your job at the first shiver on Wall Street.
Însă modul de a nu le mai permite altora să aibă putere asupra ta este să ai opţiuni bune. Dacă nu ai de ales sau dacă toate opţiunile sunt proaste, atunci fie ai o problemă în viaţă... fie eşti într-o cabină de vot din România, uitându-te la un buletin de vot plin cu nume de proşti şi infractori neprinşi.