Lăcomie, corupţie şi răfuieli între băncile de pe Wall Street
Scena crimei
Rolling Stone a publicat în data de 14 octombrie un alt articol interesant pe tema colapsului pieţei financiare din S.U.A., acesta fiind al treilea reluat de către mine pe acest blog. Articolul este lung, dar merită citit pentru că descrie o adevărată fiesta de corupţie şi lăcomie la care se adaugă răfuieli personale între marile bănci de pe Wall Street şi care a culminat cu distrugerea deliberată a trei dintre ele.
Ceea ce iese la suprafaţă în acest articol, ca şi în articolele precedente, este modul în care goana după bani a marilor companii de pe Wall Street le-a făcut să transforme sistemul de tranzacţionare a instrumentelor într-o junglă pe scară largă, în care doar peştii mari se pot simţi în siguranţă pentru că foştii lor directori, ajunşi în ierarhia Federal Reserve, îi apără de alţi peşti şi de efectele propriilor lor infracţiuni. Ca de obicei, the Securities and Exchange Commission şi the Federal Reserve joacă rolul poliţistului care vine la locul crimei doar ca să bage cadavrul într-un sac şi să observe într-o doară ce de probe există la îndemână.
Patapievici faţă cu oligarhia
În editorialul său de astăzi, Horia Roman Patapievici atacă direct clasa politică, reuşind să arate în câteva cuvinte că politicienii sunt, într-adevăr, o clasă aparte, cu interese diferite faţă de restul populaţiei:
În toate trei ocaziile, s-a văzut cu claritate că în bine, la noi, nu funcţionează nicio coaliţie, cu oricât efort. În rău, însă, se sudează toate forţele, fără niciun efort. Când parlamentarii îşi votează legi de salarizare preferenţială, sunt la unison; când însă trebuie să voteze legi de importanţă generală, sunt dezbinaţi. Când magistraţii vor să păstreze sistemul de salarizare care purtătoarei lor de cuvânt îi asigură un venit bugetar lunar de peste 18.000 de lei, sunt la unison; când e să însănătoşească justiţia, sunt dezbinaţi. Când e să uneltească, îşi descoperă, spontan, unitatea. Când e să construiască, îşi proclamă, demagogic, diversitatea.
Interesul de grup îi găseşte strâns uniţi în jurul legilor care îi avantajează, în schimb binele comun îi dezbină, în numele legilor pe care le iau drept pretext pentru a-l putea amâna, ignora sau deforma până la caricatură. Ei sunt cu noi la binele lor şi sunt cu ei la binele nostru.
Niciodată preţul acţiunilor lor nu este plătit de ei, ci de noi. Plătim, ca să ne reprezinte; plătim, ca să nu ne mai reprezinte. Îi plătim şi când ne înşală, şi când ne nesocotesc, şi când ne batjocoresc. Plătim în orice situaţie. Merită? Dumneavoastră să judecaţi.
Nu. Evident că nu merită.
Joe Cassano, A.I.G. şi criza financiară
Revista Vanity Fair a publicat în numărul său din August o investigaţie efectuată de către reporterul Michael Lewis cu privire la colapsul companiei de asigurări A.I.G. acum un an şi la cauzele acestui colaps. Principalele cauze prezentate de Lewis sunt lăcomia, ignoranţa, vanitatea şi un anume Joseph Cassano, fostul director al diviziei de produse financiare a A.I.G., care pare să întrunească un cumul de cauze.
Nu-i aşa că sunt lacom?
Practic, divizia A.I.G. F.P. a fost creată în 1987 şi s-a distins prin dezvoltarea şi tranzacţionarea de produse financiare din ce în ce mai exotice. În acest context, termenul "exotic" denotă un tip de produs financiar complex, al cărui scop este să producă profit pe termen scurt şi dezastre pe termen lung. Un exemplu în acest sens este:
Once upon a time Chrysler issued a bond through Morgan Stanley, and the only people who wound up with credit risk were the investors who had bought the Chrysler bond. Now Chrysler might sell its bonds and simultaneously enter into a 10-year interest-rate-swap transaction with Morgan Stanley—and just like that Chrysler and Morgan Stanley were exposed to each other. If Chrysler went bankrupt, its bondholders obviously lost; depending on the nature of the swap and the movement of interest rates, Morgan Stanley might lose, too. If Morgan Stanley went bust, Chrysler along with anyone else who had done interest-rate swaps with Morgan Stanley stood to suffer. Financial risk had been created, out of thin air, and it begged to be either honestly accounted for or disguised.
Pacea de la Kuciuk Kainargi şi frontiera României
Plimbându-mă pe Internet, am dat peste un blog care se intitulează "blog ideologic". Omul din spatele blogului se numeşte Titus Filipaş şi are o serie de articole interesante, între care se disting cele cu privire la Capitulaţiunea de la 1740 şi la pacea de la Kuciuk Kainargi, din 1774. Mărturisesc că nu am mai auzit până acum de Capitulaţiunea de la 1740, semnată de către Imperiul Otoman şi o tură de ţări, între care cea mai importantă era Franţa, şi nici de pacea de la Kuciuk Kainargi (Küçük Kaynarca).
Vechea frontieră a principatului moldovenesc pe rîul Bug era garantată prin Capitulaţiunea de la 1740, semnată de Imperiul Otoman şi de Franţa. Pacea de la Kuciuc Kainargi din 1774 anulează durabil Capitulaţiunea de la 1740, în favoarea Rusiei. În cel de al doilea război mondial, Anglia şi America revalidează pentru România Capitulaţiunea de la 1740.
Pe scurt, domnul Filipaş susţine că prin respectiva Capitulaţiune Înalta Poartă şi Franţa garantau graniţa Principatului Moldovei nu pe Nistru, ci pe râul... Bug. Mie mi se părea că noi, românii, nu prea suntem în stare să ne descurcăm bine cu ţara pe care o avem acum. În fine, citiţi pe răspunderea voastră.
Cursul râului Bug în Ucraina
Recomandări de pe Internet – 2
London Review of Books a publicat acum ceva timp un articol lung şi foarte interesant, al lui John Lanchester, despre criza financiară şi răspunsul guvernelor S.U.A. şi Regatului Unit. Îl recomand atât ca lecţie de istorie...
During the 17th century, Scottish investors had noticed with envy the gigantic profits being made in trade with Asia and Africa by the English charter companies, especially the East India Company. They decided that they wanted a piece of the action and in 1694 set up the Company of Scotland, which in 1695 was granted a monopoly of Scottish trade with Africa, Asia and the Americas. The Company then bet its shirt on a new colony in Darien – that’s Panama to us – and lost. The resulting crash is estimated to have wiped out a quarter of the liquid assets in the country, and was a powerful force in impelling Scotland towards the 1707 Act of Union with its larger and better capitalised neighbour to the south.
cât şi ca explicaţie a unor probleme ale sistemului bancar...
The one time a big bank has been allowed to go under – Lehman’s, in September last year – it almost destroyed the global banking system, with consequences that are still being felt, and will continue to be felt for a long time. Without confident lending from banks to banks and from banks to businesses and individuals – without the proper functioning of the credit system – the global economy comes to an abrupt screeching halt. When a bank goes under, it destroys that confidence. So a big bank can’t be allowed to go under. Call that problem two. Put problem one and problem two together, and we have the current situation, in which the big banks are completely untransparent but also too big to fail. That is a catastrophic formula. We (the taxpaying we) have no choice but to keep them in business, and yet no real idea what’s going on inside them.
şi ca o sursă de concluzii interesante.
There is, however, a deeper embarrassment, one which verges on a form of psychological or ideological crisis. To nationalise major financial institutions would mean that the Anglo-Saxon model of capitalism had failed. The level of state intervention in the US and UK at this moment is comparable to that of wartime. We have in effect had to declare war to get us out of the hole created by our economic system. There is no model or precedent for this, and no way to argue that it’s all right really, because under such-and-such a model of capitalism . . . there is no such model. It just isn’t supposed to work like this, and there is no road-map for what’s happened.