Revoluţia ascunsă – partea I-a
Focurile de pe străzile Teheranului s-au stins, iar fumul s-a risipit. Scânteia a venit din altă parte, a stat puţin şi a plecat iar. Honduras, Pakistan sau Irak sunt ţările în care scânteia a găsit noi vreascuri dornice să o transforme în flacără. Şi cu ce s-au ales oamenii care au luptat împotriva forţelor care impun ordinea în Teheran? Cu ce se vor alege cei care luptă acum pentru libertate în alte ţări şi cei care aşteaptă doar un semn din partea scânteii pentru a se transforma în flăcările viitoare? Cu mai nimic. Dacă au fost norocoşi.
Am evitat pe cât am putut de mult să citesc despre evenimentele din Iran deoarece senzaţia de "déjà vu" era puternică şi deloc plăcută. Mi se părea că ştiu deja cum urmează să se termine şi că nu avea cum să iasă bine nici dacă protestatarii câştigau, nici dacă pierdeau. Până la urmă, se pare că au pierdut şi că acum sunt nevoiţi să suporte răzbunarea regimului pe care l-au sfidat. "Da," se aude un răspuns de departe, "dar ar fi putut câştiga!" Aşa să fie oare? Aş zice că experienţa noastră, în România, ne arată că victoria nu e ceea ce pare la prima vedere. În asemenea revoluţii, moare cine vrea şi câştigă cine trebuie.
Problema fundamentală a revoluţiilor spontane şi vizibile (deşi nu toate revoluţiile care par spontane chiar sunt aşa) este că scânteia aprinde oamenii şi îi cheamă să ardă cu o flacără puternică doar pentru câteva ore sau câteva zile, câteva momente de glorie. Victoria tinde să însemne înlocuirea găştii de la putere cu o altă gaşcă ("who won't carry on so high and steal so much" - H.L.M.), a cărei primă decizie va fi să trimită revoluţionarii acasă pentru a se putea bucura în linişte de puterea câştigată.
Iar găştile noi nici măcar nu sunt întotdeauna diferite de cele vechi. O simplă privire aruncată peste două dintre cele mai faimoase lupte pentru libertate ale lumii ne arată că Bolşevicii ruşi au instaurat un regim care copia absolutismul şi represiunea care caracterizaseră domnia ţarilor, iar lupta coloniilor americane pentru a se separa de coroana britanică a fost urmată de revolte ale fermierilor din Massachusetts şi Pennsylvania, care descoperiseră că oligarhia de la Londra fusese înlocuită cu oligarhia din Boston şi Philadelphia.
Astfel, principalul motiv pentru care revoluţiile victorioase se termină în acest fel nu este faptul că beneficiarii principali ai revoluţiilor complotează pentru a înşela cetăţenii şi a deturna revoluţiile în folosul propriu, ci faptul că oamenii care răspund chemării scânteii nu au o decât o idee vagă despre modul în care funcţionează societatea în care trăiesc, despre ce schimbări doresc să efectueze şi despre modul în care le vor efectua. Practic, cei care vor să pună mâna pe putere sunt cei care nu au folosit niciodată acest tip de putere şi nu ştiu cum puterea se adună, se divide, se păstrează sau se pierde.
"Da," vine un nou răspuns de departe, "dar nu toate revoluţiile eşuează! Noi, românii, am scăpat de dictatura lui Ceauşescu, iar cei care au condus România după 1989, cu toate defectele lor, nu se compară cu Ceauşescu şi comuniştii." Aşa este. Dar revoluţia din 1989 este un eşec dintr-un punct de vedere foarte important: poporul nu a reuşit să obţină un control real asupra conducătorilor săi. Este adevărat că cei care au condus ţara după 1989 nu au fost la fel de răi ca Ceauşescu, însă acest lucru nu se datorează puterii poporului, ci liderilor care au acceptat de bunăvoie anumite limite care le îngrădesc puterea.
Ne putem baza oare pe bunăvoinţa şi sentimentul de datorie faţă de popor al conducătorilor? Ne putem oare baza pe faptul că oamenii care compun instituţiile de stat îşi vor înfrâna pornirea de a abuza de puterea obţinută pentru folosul propriu şi pe socoteala poporului? Până la un punct, da, însă a te baza doar pe caracterul unui om căruia i s-a încredinţat puterea este foarte riscant. Este posibil ca omul care cere voturile cetăţenilor să fie de încredere, dar la fel de posibil este să nu fie. Şi asta fără să mai vorbim de miile de funcţionari publici care sunt numiţi, nu aleşi.
Din acest motiv consider că o revoluţie al cărui rezultat nu este un sistem care să dea puterea cetăţenilor şi care să îi înveţe să o folosească este un simplu reset al sistemului existent şi nu o revoluţie reală.
O explicaţie
Cu ocazia publicării versiunii în engleză a propunerii de modificare a sistemului electoral, am decis să ofer o scurtă explicaţie a motivelor care stau în spatele acestei propuneri, a ideilor pe care se bazează.
Principala problemă a actualului sistem electoral este faptul că nevoia de bani şi corupţia merg mână în mână. Orice încercare de a reduce corupţia din sistemul electoral este sortită eşecului dacă costurile campaniilor electorale continuă să rămână mari. Atâta vreme cât partidele au nevoie de bani pentru a încerca să câştige alegerile (şi nu vorbim de sume mici), partidele vor face rost de aceşti bani într-un fel sau altul.
Din acest motiv, unul dintre scopurile sistemului propus este să reducă nevoia de bani în cadrul sistemului electoral prin limitarea posibilităţilor de afişare a materialelor promoţionale, a cantităţii şi importanţei lor.
O a doua problemă a actualului sistem este faptul că partidele tind să îşi ascundă candidaţii în spatele pozelor făcute de profesionişti şi aranjate în Photoshop, a videoclipurilor de 30 de secunde şi a băilor de mulţime atent orchestrate. Acest lucru permite partidelor să promoveze oameni care nu ar trece niciodată testul unei întâlniri libere cu alegătorii, oameni care nu ar putea să convingă alţi oameni de cinstea sau competenţa lor. Prin forţa lucrurilor, aceşti candidaţi sunt nevoiţi să se bazeze pe metode precum asaltul mediatic şi mituirea alegătorilor cu clasicii „mici şi bere" (acum disponibili şi în variantele moderne „telefon mobil cadou" şi „bancnotă de 100 RON"), metode care fac campania irelevantă şi promovează corupţia.
Iar a treia problemă este apatia alegătorilor. Prezenţa scăzută la vot nu are de ce să mire într-o societate în care chiar şi cel mai fraier alegător îşi dă seama că politicienii nu sunt interesaţi decât de bani şi de putere, că îi vor promite orice în campanie şi că nu vor face nimic din ce au promis după alegeri. În plus, reflexul omului supus la o avalanşă de materiale electorale este să se ferească, închizându-şi ochii şi urechile şi refuzând să bage în seamă altceva decât sordidele certuri dintre candidaţi. Şi, astfel, momentul în care cetăţeanul îşi joacă rolul limitat în conducerea satului, oraşului, judeţului sau ţării ajunge să inspire dezgust, teamă sau plictiseală.
Nu e de mirare că am ajuns cum am ajuns ca ţară.
Despre partide
Teoretic, în sistemul democratic de guvernare, puterea stă în mâinile poporului, iar rolul partidelor este de a identifica şi promova persoane capabile de a administra banul public şi de a lua decizii care privesc modul de desfăşurare a vieţii politice, economice şi sociale a ţării. Practic, ştim cu toţii că acest lucru nu se întâmplă, deoarece partidele sunt interesate, în primul rând, de supravieţuirea şi bunăstarea proprie şi, în acest scop, vor promova candidaţi dispuşi să se ocupe de aceste lucruri. Aşa cum se poate vedea în fiecare zi, partidele sunt mai mult decât dispuse să încurajeze corupţia şi iresponsabilitatea diverşilor demnitari.
Este în interesul partidelor să limiteze dezbaterea subiectelor de interes public şi tragerea la răspundere a demnitarilor. Este în interesul partidelor să limiteze înţelegerea modului în care ţara este condusă. Este în interesul partidelor să limiteze participarea la vot prin încurajarea apatiei şi prin concentrarea eforturilor lor asupra părţii needucate, naive sau corupte a electoratului. Într-un cuvânt, este în interesul partidelor să limiteze sau să interzică accesul cetăţenilor la putere.
Spre ghinionul nostru, partidele deţin monopolul asupra vieţii politice din ţară, lucru care le permite să se constituie într-o a doua bază de putere, diferită de cetăţeni, dar mult mai puternică. Un ales trebuie să se supună judecăţii alegătorilor doar o dată la patru ani, însă are de a face cu partidul în fiecare zi. Mai mult, alegătorii pot fi prostiţi, cumpăraţi sau furaţi, însă e mult mai greu să faci aşa ceva partidului. Iar partidul are la dispoziţie mai multe metode decât masa cetăţenilor de a-şi ţine aleşii la respect sau de a neutraliza rebelii sau adversarii. Este de ajuns să ne aducem aminte de faptul că lucrările de modernizare a Bucureştiului au întârziat ani de zile deoarece un partid a decis să lupte cu toate forţele împotriva primarului oraşului.
Sursa puterii partidelor este exact monopolul lor asupra puterii politice. Cetăţenii pot să meargă de la un partid la altul, dar nu pot să evite sistemul pentru că nu există alternative. Monopolul este încurajat de stat şi de magnaţii din mediul de afaceri, care se pot ridica deasupra taxelor impuse de stat şi care preferă să discute direct cu reprezentanţii unui sistem centralizat, şi de liderii confederaţiilor sindicale, care îşi trag puterea din protecţia acordată de stat sistemului sindical. Sistemul de troc bani contra protecţie legislativă este cel în care se află acum România, iar rezultatul său este centralizarea puterii de decizie în mâinile unui grup restrâns de politicieni şi oameni de afaceri.
De asemenea, putem spune că este în interesul partidelor să blocheze orice încercare de reformă a vieţii politice, economice sau sociale. Reformele tind să introducă factori aleatori, lucru care deranjează pe cei ce preferă un sistem predictibil. Lor li se alătură magnaţii care şi-au creat averile în moduri nu foarte cinstite şi care preferă să aibă cât mai puţină competiţie. Mai mult, o mişcare de reformă încununată de succes într-un anumit domeniu poate da cetăţenilor ideea de a extinde reforma şi către alte domenii. Iar mişcările de reformă tind să atragă exact genul de oameni pe care partidele îl evită: oameni inteligenţi şi entuziaşti, care nu sunt interesaţi de păstrarea în viaţă a unui sistem corupt.
Astfel, este în interesul oamenilor corupţi şi nu foarte competenţi, care ajung să populeze partidele, să promoveze oameni la fel de corupţi şi de incompetenţi, dar care au în comun acelaşi lucru: înţeleg sistemul şi se pricep să îl facă să meargă.
Libertatea înşelătoare – partea I-a
Îmi amintesc că, acum două săptămâni, blogurile, site-urile de ştiri, televiziunile şi ziarele erau pline de imagini din Iran. Începutul de revoluţie ne-a parvenit învăluit în eşarfe verzi şi gaze lacrimogene, plin de vânătăi şi de entuziasm, romantic şi plin de speranţă şi scandând din răsputeri sloganuri. Ca răspuns la această avalanşă de imagini şi sentimente, o parte a presei internaţionale, în special din SUA, a început să declare că protestatarii iranieni au ieşit în stradă pentru libertate. Lucru care mi-a dat de gândit...
Ce înţeleg ziariştii, reporterii şi bloggerii din Vest prin libertate? Dar cei din Est? Înţeleg oare cu toţii acelaşi lucru? Ce înţeleg oamenii aceia, de pe străzile Teheranului, prin libertate? Ce înţeleg tinerii în blugi şi tinerele cu eşarfe pe cap prin libertate? Înţeleg oare cu toţii acelaşi lucru? Dacă li s-ar explica ideile de libertate a unor tineri de vârsta lor aleşi la întâmplare din diverse medii sociale ale unor ţări de pe glob, s-ar regăsi în ele? Nu sunt sigur că da.
Dorinţa de a purta haine diferite, de a nu trebui să îţi ascunzi părul, faţa sau corpul, de a asculta muzica preferată, de a vota cu alţi candidaţi, de a agăţa fete pe stradă, de a accesa site-uri porno, de a mânca fast food, de a trăi viaţa văzută la televizor, pe posturile străine, toate aceste dorinţe se amestecă într-un tot nebulos din care ţâşneşte o revărsare de sentimente împotriva celor de la putere. Dar este oare un lucru bun?
Dacă nu ştii exact cum arată sau ce este libertatea pe care o ceri, de unde ştii când şi dacă ai obţinut-o? Prin articole, prin ştiri şi prin filme, publicul consumist care nu prea mai citeşte cărţi a absorbit o idee de libertate nedefinită, o libertate "all-purpose". O idee de libertate descrisă de oameni care nu ştiu cum arată şi cum se poate obţine, care poate fi folosită pentru a justifica diverse acţiuni sau atitudini şi împotriva căreia este greu să se argumenteze.
Sfatul meu pentru tinerii din Iran este să se gândească întâi ce vor să obţină, cum vor să obţină, care vor fi consecinţele acţiunilor lor şi ce forţe pot fi folosite împotriva lor. Şi abia apoi să iasă în stradă.
Ţară, ţară, vrem un lider!
Situaţia actuală a scenei politice din România este departe de a fi încurajatoare. O serie de figuri obosite intră şi ies din funcţii, din partide, din guvernare sau din opoziţie, cam ca un pachet de cărţi de joc pe care diverşi oameni îl tot amestecă. Îi cunoaştem pe aproape toţi. I-am mai văzut deja în mai multe roluri. Aşteptările noastre din partea acestor oameni sunt minime. Ştim că ne vor fura, ştim că politicienii competenţi sunt cam la fel de mulţi în aceste timpuri cât erau sectoriştii cinstiţi pe vremuri şi ştim că singurele lor gânduri sunt banii şi puterea. Personală, desigur.
Mai rău, ştim că este aproape inutil să votezi deoarece toate partidele promovează cam acelaşi gen de oameni. Se poate spune că clasa politică din Romania a ajuns, în fine, la maturitate şi îşi merită pe deplin numele de clasă pentru că figurile obosite din pachetul de cărţi de joc sunt acum o clasă distinctă, separată în anumite privinţe de restul populaţiei.
Din aceste motive, apariţia unui nou lider devine un proces delicat şi plin de probleme. Prima trăsătură a noului lider ar trebui să fie curajul de a-şi asuma riscul pe care nici unul dintre politicienii actuali nu pare să fie în stare să şi-l asume: apelul la electoratul urban. Adică exact la categoria de alegători cu cea mai mare rată a absenteismului. Însă, pentru a putea câştiga voturile acestui grup major, noul lider are nevoie de un set de trăsături care să îl diferenţieze clar de restul figurilor obosite.
Pentru a se potrivi vremurilor în care trăim şi schimbărilor survenite în psihologia electoratului român, noul lider ar trebui să aibă (sau, cel puţin, să mimeze în mod convingător) trăsăturile noului model de succes din România: patronul/omul de afaceri/antreprenorul. Trăsăturile principale ale acestui model sunt vârsta (preferabil până în 50 de ani), experienţa (nu neapărat politică), pragmatismul, onestitatea, respectul faţă de inteligenţa alegătorilor şi, foarte important, faptul că noul lider nu este perceput ca un politician, ci ca un outsider care se implică pentru binele public.
Desigur că nu mulţi oameni reuşesc să înmănuncheze aceste trăsături şi că ele reprezintă un amestec între ceea ce doreşte electoratul să vadă la noul lider şi ceea ce doreşte electoratul ca liderul să vadă la ei. De asemenea, liderul ar trebui să evite stereotipurile negative asociate cu modelul patronului: lăcomia, meschinăria, aroganţa şi materialismul excesiv.
Principalul obstacol în calea noului lider este "spirala dezgustului urban" şi principalul risc pe care trebuie să şi-l asume este rezolvarea acestei trăsături definitorii a politicii româneşti actuale. Succesul electoral al candidaţilor de stânga în prima parte a deceniului trecut şi scufundarea aşa-zisei alternative de dreapta într-o mlaştină de incompetenţă, corupţie şi lupte fratricide au dus la absenteismul masiv din rândul populaţiei urbane. La rândul său, acest absenteism a forţat politicienii să se mute către stânga şi către populism pentru a putea obţine voturile celor care pot fi convinşi să voteze: ţăranii şi o parte din orăşeni (de o anumită înclinaţie politică şi vârstă).
Această spirală caracterizează politica României în acest moment, iar ramificaţiile ei le vedem în fiecare zi. Cumpăratul votului a ajuns regula de bază a alegerilor, pentru că nici ţăranii nu sunt imuni la dezgust sau la influenţa banului. La rândul său, primarul sau parlamentarul care a cumpărat voturile nu simte nici un fel de responsabilitate faţă de electoratul care nu l-a votat de bunăvoie, iar sforarul care ştie să cumpere sau să fure voturile este un om foarte important. Şi astfel, spirala continuă să existe.