Lăcomie, corupţie şi răfuieli între băncile de pe Wall Street
Scena crimei
Rolling Stone a publicat în data de 14 octombrie un alt articol interesant pe tema colapsului pieţei financiare din S.U.A., acesta fiind al treilea reluat de către mine pe acest blog. Articolul este lung, dar merită citit pentru că descrie o adevărată fiesta de corupţie şi lăcomie la care se adaugă răfuieli personale între marile bănci de pe Wall Street şi care a culminat cu distrugerea deliberată a trei dintre ele.
Ceea ce iese la suprafaţă în acest articol, ca şi în articolele precedente, este modul în care goana după bani a marilor companii de pe Wall Street le-a făcut să transforme sistemul de tranzacţionare a instrumentelor într-o junglă pe scară largă, în care doar peştii mari se pot simţi în siguranţă pentru că foştii lor directori, ajunşi în ierarhia Federal Reserve, îi apără de alţi peşti şi de efectele propriilor lor infracţiuni. Ca de obicei, the Securities and Exchange Commission şi the Federal Reserve joacă rolul poliţistului care vine la locul crimei doar ca să bage cadavrul într-un sac şi să observe într-o doară ce de probe există la îndemână.
Povestea începe cu cinci mari bănci de investiţii şi o economie care nu mai asigură profiturile pe care le asigura în anii săi buni. "Divizia fantastică" de bănci se compunea, la începutul anului 2008, din Bear Stearns, Lehman Brothers, Merrill Lynch, Morgan Stanley şi Goldman Sachs, toate ocupate să vândă cantităţi mari de hârtii a căror valoare se baza pe calcule din ce în ce mai complexe în loc de activele pe care economia S.U.A. nu prea mai este în stare să le producă.
The basic concept in almost every case was the same: replacing hard assets with complex formulas that, once unwound, would prove to be backed by promises and IOUs instead of real stuff. Credit-default swaps enabled banks to lend more money without having the cash to cover potential defaults; one type of CDO let Wall Street issue mortgage-backed bonds that were backed not by actual monthly mortgage payments made by real human beings, but by the wild promises of other irresponsible lenders.
Cei cinci care au speriat Vestul erau, evident, vârful de lance al tranzacţiilor cu cele mai exotice tipuri de hârtii, iar Bear Stearns conducea şarja cavaleriei pe piaţa ipotecilor. În momentul în care criza ipotecilor subprime a început să se facă simţită, Bear Stearns a fost prima la apel. Preţul acţiunilor BS a scăzut puternic, iar banca a reuşit să supravieţuiască pe moment împrumutându-se masiv pe termen scurt. Distracţia a durat până în luna martie a anului trecut.
În data de 11 martie 2008, şefii principalelor firme de pe Wall Street au luat masa cu Ben Bernanke, şeful Federal Reserve, şi Timothy Geithner, preşedinte, la acea dată, a Federal Reserve New York. Nimeni de la Bear Stearns nu a fost invitat.
In attendance were Jamie Dimon from JPMorgan Chase, Lloyd Blankfein from Goldman Sachs, James Gorman from Morgan Stanley, Richard Fuld from Lehman Brothers and John Thain, the big-spending office redecorator still heading the not-yet-fully-destroyed Merrill Lynch. Also present were old Clinton hand Robert Rubin, who represented Citigroup; Stephen Schwarzman of the Blackstone Group; and several hedge-fund chiefs, including Kenneth Griffin of Citadel Investment Group.
Nimeni nu ştie ce s-a discutat la respectiva întâlnire. Cert este că, la foarte scurt de la încheierea ei, a început atacul asupra Bear Stearns. Creditorii băncii şi-au cerut înapoi banii, iar acţiunile BS au devenit ţinta operaţiunilor de naked short selling. Practic, entităţi neidentificate au început să parieze că acţiunile Bear Stearns vor scădea. Şi efectual a fost cel scontat.
Short selling, mai pe româneşte vânzare în lipsă, reprezintă o tranzacţie prin care un jucător de pe piaţa de capital împrumută un pachet de acţiuni de la un broker pentru o anumită perioadă. Acţiunile sunt vândute pe piaţa de capital, iar jucătorul le va răscumpăra la expirarea împrumutului pentru a le returna deţinătorului. Dacă preţul acţiunilor scade, jucătorul câştigă pentru că răscumpără mai ieftin decât a vândut. Dacă preţul acţiunilor creşte, jucătorul pierde pentru că răscumpără mai scump decât a vândut. De unde rezultă că jucătorul pariază că acţiunile vor scădea şi interesul lui este ca acest lucru să se întâmple. Şi dacă nu scad? Atunci există moduri de a le face să scadă.
Sora bună a short selling este buying on margin, pe româneşte cumpărare în marjă. Adică pe datorie. Buying on margin este un pariu că valoarea unui pachet de acţiuni va creşte. În această tranzacţie, jucătorul împrumută bani cu care cumpără acţiuni. La expirarea împrumutului, jucătorul vinde acţiunile şi returnează banii. Dacă preţul acţiunilor a crescut, jucătorul păstrează diferenţa dintre preţul de cumpărare şi cel de vânzare. Dacă nu, trebuie să scoată bani din buzunar ca să dea înapoi suma împrumutată.
Însă există o diferenţă foarte mare între cele două tranzacţii. Pentru ca preţul unor acţiuni să crească semnificativ, o companie trebuie să facă (sau să se prefacă) ceva: să semneze un contract mare, să anunţe rezultate financiare bune, să inventeze sau să lanseze un produs etc. Pentru ca preţul unor acţiuni să scadă, e de ajuns o campanie de zvonuri şi... vânzarea masivă de acţiuni fictive. Totul putând fi efectuat din iniţiativa jucătorului.
Teoretic, vânzarea de acţiuni fictive este ilegală. Practic, nu există legi care să o împiedice. Acţiunile de pe piaţa financiară S.U.A. sunt păstrate de Depozitarul Central pentru a elimina nevoia de a livra fizic acţiunile de la un cumpărător la altul. Din nefericire, legea nu mai obligă jucătorii, în momentul de faţă, nici măcar la deţinerea pe hârtie a acţiunilor împrumutate pentru a fi vândute în lipsă. Rezultatul este că un jucător poate să vândă în lipsă un pachet de acţiuni pe care doar s-a făcut că îl împrumută. Adică un pachet de acţiuni pe care şi-l creează pe loc. Din nimic.
But under the new system, a short-seller only had to make a good-faith effort to "locate" the stock he wanted to borrow, which usually amounts to little more than a conversation with a broker:
Evil Hedge Fund: I want to short IBM. Do you have a million shares I can borrow?
Corrupt Broker [not checking, playing Tetris]: Uh, yeah, whatever. Go ahead and sell.
There was nothing to prevent that broker — let's say he has only a million shares of IBM total — from making the same promise to five different hedge funds. And not only could brokers lend stocks they never had, another loophole in the system allowed hedge funds to sell those stocks and deliver a kind of IOU instead of the actual share to the buyer.
În cazul Bear Stearns, ca şi în cazul Lehman Brothers ceva mai târziu, vânzarea în lipsă a unei cantităţi mari de acţiuni fictive a avut ca efect inundarea pieţei cu acţiuni BS, al căror preţ a trecut prin podea. Autorităţile federale au făcut un fel de încercare de salvare a băncii, însă nu s-a ajuns nicăieri. Mai mult,
On Saturday night, March 15th, Schwartz and Dimon had discussed a deal for JPMorgan to buy Bear at $8 to $12 a share. By Sunday afternoon, however, Geithner reported that the price had plunged even further. "Shareholders are going to get between $3 and $5 a share," he told Paulson.
But Paulson pissed on even that price from a great height. "I can't see why they're getting anything," he told Dimon that afternoon from Washington, via speakerphone. "I could see something nominal, like $1 or $2 per share."
Just like that, with a slight nod of Paulson's big shiny head, Bear was vaporized. This, remember, all took place while Bear's stock was still selling at $30. By knocking the share price down 28 bucks, Paulson ensured that the manipulators who were illegally counterfeiting Bear's shares would make an awesome fortune.
Pe de altă parte, Bear Stearns nu era chiar cea mai iubită bancă dintr-o lume financiară dominată de propriile sale sisteme şi reguli. Într-un editorial de anul trecut, David Goldman scria:
Bear was a group of scrappy outsiders, led by Jews of no social pedigree. Jimmy Cayne, the firm’s president, never finished college and began his career literally trading scrap metal. Bear’s managers played bridge, and prided themselves on having no corporate culture except a piranha’s instinct for the next trade. [...] At Bear, partners ran their own businesses and hid their best methods from their colleagues to prevent anyone from cutting in on their action. The favorite method of management communication was the one-minute phone call. [...] Tongues clicked across Wall Street when Bear went down for the last time. "Nobody liked [Bear’s] Jimmy Cayne," a senior fellow at Lehman Brothers offered, "but everybody likes [Lehman Brothers CEO] Dick Fuld. Cayne was not our class, dear; the jumped-up refugee from a junkyard had risen too high and received his comeuppance.
Respectivul "senior fellow at Lehman Brothers" ar fi trebuit să nu se bucure prea devreme pentru că atacul asupra LB a început pe 27 iunie 2008. Tactica vânzării în lipsă descoperite a fost folosită din nou, cu acelaşi succes. În data de 15 septembrie, Lehman Brothers s-a văzut nevoită să se declare falimentară. După trei falimente, piaţa financiară a devenit atât de speriată încât jucătorii care au provocat căderea a două bănci nici nu au mai fost nevoiţi să recurgă la practici ilegale. Vânzarea în lipsă acoperită mergea la fel de bine pentru că nimeni nu mai voia acţiunile băncilor. Dar peştii mari ştiu să supravieţuiască.
Then something extraordinary happened. Morgan Stanley lobbied the SEC for a ban on legitimate short-selling of financial stocks [...] Indeed, on September 19th, Cox imposed a temporary ban on legitimate short- selling of all financial stocks. The stock price of both Goldman and Morgan Stanley quickly rebounded. The companies were also bailed out by an instant designation as bank holding companies, which made them eligible for a boatload of emergency federal aid.
Autorităţile care nu interveniseră pentru a salva Bear Stearns şi Lehman Brothers, interveniseră pentru a salva Goldman Sachs şi Morgan Stanley. De ce? E simplu:
Everyone in Washington and on Wall Street understood what it meant when Lehman, for years the hated rival of Goldman Sachs, was chosen by Treasury Secretary Hank Paulson — the former Goldman CEO — to be the one firm that didn't get a federal bailout.
Cortina, vă rugăm, înainte ca lumea să se întrebe câte dintre acţiunile vândute pe bursa de New York sunt fictive şi câte sunt reale.
Aş zice că aceste articole punctează foarte bine pericolele unui sistem financiar scăpat de sub control. Aşa cum personajele din desene animate merg pe aer şi cad doar atunci când îşi dau seama că nu mai sunt pe terra firma, băncile, fondurile de investiţii şi ceilalţi învârtitori de hârtii de pe Wall Street au refuzat să accepte că petrecerea s-a terminat la un anumit moment şi au început să inventeze metode de a face bani. Şi jocul a continuat până când o parte din investitori şi-au dat seama că sunt în aer. Faptul că sistemul mai respiră încă arată că nu toţi investitorii ştiu în ce şi-au băgat banii.
Just like in the stock market, where short-sellers delivered IOUs instead of real shares, traders of mortgage-backed securities sometimes conclude deals by transferring "lost-note affidavits" — basically a "my dog ate the mortgage" note — instead of the actual mortgage. A paper presented at the American Bankruptcy Institute earlier this year reports that up to a third of all notes for mortgage-backed securities may have been "misplaced or lost" — meaning they're backed by IOUs instead of actual mortgages.
Sistemul financiar al S.U.A. (şi foarte probabil şi sistemele altor ţări) pare să geamă de acţiuni, obligaţiuni, ipoteci şi alte hârtii fără nici o acoperire, vândute mai multor investitori la rând. Presupun că nimeni nu are o idee clară de valoarea exactă a acestor hârtii. Nici de ce poate fi făcut în privinţa lor. Piaţa financiară este o imensă maşinărie de făcut bani, as advertised. Ceea ce nu se spune însă, este faptul că maşinăria nu funcţionează la fel pentru toată lumea şi că scopul ei nu mai este de ceva vreme finanţarea economiei reale. Concluzia este pe cât de simplă pe atât de neplăcută:
The nation's largest financial players are able to write the rules for own their businesses and brazenly steal billions under the noses of regulators, and nothing is done about it. A thing so fundamental to civilized society as the integrity of a stock, or a mortgage note, or even a U.S. Treasury bond, can no longer be protected, not even in a crisis, and a crime as vulgar and conspicuous as counterfeiting can take place on a systematic level for years without being stopped, even after it begins to affect the modern-day equivalents of the Rockefellers and the Carnegies. What 10 years ago was a cheap stock-fraud scheme for second-rate grifters in Brooklyn has become a major profit center for Wall Street.
Ca încheiere aş vrea să dau un sfat celor care doresc să îşi investească banii în aur pentru a evita inflaţia sau colapsul dolarului S.U.A. sau, de ce nu?, chiar al euro. Aşa cum Adam White, director of research al White Knight Research and Trading, explică în articolul de faţă, folosind petrolul ca exemplu,
"The world consumes 85 million barrels of oil per day, but it's not uncommon to trade 1 billion barrels per day on the various commodities exchanges," says White. "So you've got 12 paper barrels trading for every physical barrel."
dacă nu aveţi aurul în mână, ci doar un teanc de hârtii care susţin că aţi cumpărat aur, atunci nu sunteţi acoperit. Investiţiile în aur sau în fonduri mutuale care investesc în aur se supun aceloraşi realităţi ca şi cele 12 butoaie de petrol fictive. Este foarte posibil ca aurul pe care nu îl aveţi în mână să aparţină şi altcuiva. Chiar unui grup extins de "altcuiva". În acest sistem financiar fantastic, în care banii sunt creaţi din nimic de posesorii de baghete magice (adică tiparniţe de bani private), totul este posibil.