„Everybody’s shouting: Which side are you on?”
Rachman, Gideon Rachman.
Gideon Rachman, şef al secţiei de politică externă a Financial Times şi fost editorialist al The Economist, a decis să înceapă săptămâna în forţă, motiv pentru care editorialul său de luni poartă un titlu tranşant: „Why will America and China clash”. Fără ezitări, fără semne de întrebare, fără frică. Rachman a aflat din surse sigure că Statele Unite ale Americii şi Republica Populară Chineză se pregătesc să intre într-o perioadă marcată de relaţii bilaterale tensionate şi a purces la muncă, brăţara sa de aur.
Munca lui Rachman constă în articularea mesajului ideologic al establishment-ului de la Washington şi scopul acestui efort este de a se asigura că cititorii prestigiosului Financial Times vor trage concluziile corecte şi vor putea recita pe de rost motivele ortodoxe ale viitorului conflict. Evident, asta în cazul în care chiar va avea loc un conflict. Dar presupun că, dacă conflictul nu se va materializa, Rachman îşi va aduna articolele într-o culegere şi le va publica cu titlul „Ce aproape am fost de război cu China”. Sau ceva de genul ăsta.
Copii, vreţi să vă spun o poveste?
Iosif Stalin a zis la un moment dat că ideile sunt mai periculoase decât armele şi că, dacă nu le permiţi duşmanilor să se înarmeze, nu trebuie să le permiţi nici să aibă idei. Animat de acelaşi spirit, Rachman a înlocuit „duşmanii” cu „cititorii” şi a tras o salvă din bateria de artilerie ideologică. Statele Unite şi China vor intra în conflict pentru… LIBERTATE! Undeva, pe Pământul ăsta, fantoma lui Woodrow Wilson chicoteşte şi îşi freacă mâinile mulţumită că seminţele otrăvite plantate în 1915 mai dau încă roade.
„I'm stealing an American job as we speak”
Folosind ca exemplu decizia Google de se retrage din China, Rachman începe să depene firul unei poveşti de un romantism tulburător. Acum ceva vreme, când secolul era XX şi cam pe sfârşite, politicienii din S.U.A. au decis să nu forţeze o schimbare în viaţa politică chineză deoarece aveau o teorie care spunea că comerţul liber urma să topească icebergul politico-social chinez. Nevoia de a face parte din comunitatea internaţională ar fi trebuit să ducă la spargerea controlului guvernamental asupra informaţiei şi, în consecinţă, la acces liber la surse de informaţii mai mult sau mai puţin independente.
Plini de bunăvoinţă şi de vibraţii pozitive, atât Bill Clinton, cât şi Bush the Younger, i-au liniştit pe cetăţenii îngrijoraţi de soarta dizidenţilor chinezi, asigurându-i că succesul economic şi libertatea personală sunt inseparabile şi că sfântul comerţ liber va duce la eliberarea presei chineze de sub jugul guvernului. Ah, dulce pasăre a naivităţii!
Dar (răpăit de tobe, nori negri pe cer, fulgere şi trăsnete) lucrurile nu au mers aşa cum se aşteptau politicienii din State deoarece… China a trişat! Teoria eliberării prin comerţ spune că guvernul vizat se dovedeşte incapabil să reziste presiunii exercitate de către politicienii internaţionali, de către investitorii internaţionali şi de către comunitatea de afaceri locală şi, până la urmă, se mulţumeşte să încaseze bani din taxe şi să joace un rol marginal de organism ineficient şi corupt în timp ce investitorii străini şi profitorii locali construiesc capitalismul de mâine prin jaful de acum.
Lucru care nu s-a întâmplat în China. Spre oroarea politicienilor iubitori de pace din Statele Înarmate ale Americii, guvernul chinez a continuat să păstreze controlul politic, economic şi social asupra ţării în loc să se scufunde în corupţie şi irelevanţă. Iar insulta cea mai gravă este că China a mai sfidat o dată teoria demonstrând că succesul economic nu depinde neapărat de libertatea personală. Evident, o asemenea situaţie nu poate fi tolerată deoarece nu serveşte intereselor comerciale ale promotorilor drepturilor omului.
Rachman consideră că Republica Populară Chineză trebuie să înceteze să eludeze teoria de mai sus şi să se schimbe la nivel de societate pentru a permite companiilor străine să îşi împartă piaţa locală… vreau să spun pentru a respecta drepturile omului. Vârful de lance al efortului de a convinge China să se schimbe va fi, spune Rachman, Congresul S.U.A., activiştii sindicali şi analiştii pe teme de securitate (adică editorialiştii care susţin majorarea de la an la an al bugetului DoD).
Fără pic de emoţie sau ruşine, Rachman recunoaşte că mediul de afaceri nu se va implica în acest efort deoarece firmele sunt prea ocupate cu făcutul de bani în China şi nu doresc să supere guvernul local. Editorialul se încheie cu o afişare voalată a pisicii şi cu aruncarea câtorva „hints” care indică ramificaţiile poveştii, lucruri pe care le vom discuta imediat.
I find your lack of faith disturbing
„Tovarăşi, Rachman prezice confruntări!”
Evident, povestea lui Rachman este pe cât de plăcută pe atât de înşelătoare. Politicienii din S.U.A. nu sunt nici pe departe atât de naivi, iar motivele pentru care Clinton şi Bush s-au ţinut departe de confruntări inutile cu omologii lor din R.P. Chineză ţin mai mult de lucruri care se numesc „the China lobby”, voturi, fonduri de campanie, profituri, produse de consum ieftine, reciclarea dolarilor, finanţarea deficitului S.U.A. şi externalizarea locurilor de muncă din industrie.
Rachman menţionează în treacăt că restul companiilor care fac afaceri în China nu au de gând să urmeze exemplul Google, însă nu pare să vadă acest lucru ca fiind o problemă. Se pare că este treaba Congresului, a sindicaliştilor şi a activiştilor să discute cu China despre schimbare deoarece mediul de afaceri e ocupat. Ba, mai mult, „US business is likely to remain the lobby that argues hardest for continuing engagement with China.” Cu toate acestea, Rachman trebuie să îşi dea seama că orice discuţie este inutilă atâta vreme cât firmele străine se luptă pentru accesul la piaţa chineză.
Conflictul care se prefigurează între China şi S.U.A. nu are nici o legătură cu drepturile omului chinez şi nu va fi rezolvat de promovarea drepturilor omului sau a democraţiei. Nu contează cât de democrat este un guvern chinez, dacă companiile din S.U.A. nu au acces la piaţa şi activele chineze aşa cum au chef.
Ceea ce este, de fapt, una dintre problemele majore în discuţie. Practic, 90% din editorialul lui Rachman se reduce la un vaiet strident: „Chinezii fac ce vor ei, nu ce vrem noi.” China a reuşit să sfideze S.U.A. prin interzicerea accesului neîngrădit la piaţa sa locală şi obligarea companiilor străine să joace după regulile sale. În loc să accepte disoluţia puterii locale, denumită în mod obişnuit democratizare, şi cedarea controlului asupra economiei unor interese străine şi nu foarte prietenoase, denumită în mod obişnuit privatizare, autorităţile chineze au reuşit să dezvolte puternic economia şi să păstreze controlul. Iar companiile din State nu au cum să boicoteze China deoarece piaţa este pur şi simplu prea mare, iar competiţia nu are scrupule.
Mai mult, „hint-ul” lui Rachman indică extinderea ariilor de conflict dincolo de cele pur economice. „The development of Chinese missile systems that threaten US naval dominance in the Pacific are also causing concern in Washington. Impending US arms sales to Taiwan are already provoking a dispute.” Cu alte cuvinte, China foloseşte imensul său surplus comercial pentru a-şi construi o armată capabilă să spargă încercuirea S.U.A., lucru dublat de programe de dezvoltare economică finanţate de China în Pakistan şi Myanmar.
„Când crezi ca începe?”
Toată propaganda cu privire la situaţia drepturilor omului în China nu are alt rol decât construirea unei poveşti care să asigure sprijinul populaţiei S.U.A. (şi nu numai) prin furnizarea unui singur mod de a vedea conflictul: „Noi, S.U.A., ne luptăm cu China pentru că autorităţile chineze nu respectă drepturile omului. Şi trişează.” Ceea ce sună mult mai bine decât „ne luptăm pentru profiturile Google şi Ford.”
Finalul editorialului este o versiune condensată a poveştii mincinoase spuse de Rachman: „The US has been almost wilfully naive about the connections between free trade and democracy. The Chinese have been provocative over currency and human rights.” S.U.A. (oricum ar înţelege-o el) nu a fost „wilfully naive”, ci foarte şmecheră. Însă, pentru prima dată după mult timp, S.U.A. a dat de un adversar care deţine câteva atuuri în mână şi care ştie să le joace. Lucru care îl face pe Rachman să încheie cu o prostie imensă: „If they want to head off a damaging clash with America, changes in policy would be well advised.” Părerea mea este că chinezii nu se tem de „a damaging clash” şi că chiar se pregătesc să o câştige.
