Citesc în acest moment “Ultimii eretici ai imperiului”, de Vasile Ernu. Îmi place o carte care îţi dă un şut în fund încă de la primele pagini, iar cartea lui Ernu este exact acest gen. Mi-e chiar greu să mă decid asupra unui citat pentru ca aş vrea să citez pagină cu pagină. Dar uite:

Vasile Ernu

Acum avem cu totul altceva, avem o lume în care modelul managerului, politrukul prin excelenţă al noii lumi, reuşeşte nu doar să îşi impună modelul, ci să devină eroul. El este producătorul acestei lumi prin înseşi postura şi mesajul său.

Zilele trecute mă întrebam şi îi întrebam pe prietenii mei: care este domeniul muncii acestor oameni? Care e în definitiv domeniul de activitate al acestei armate de tineri care duce şi aduce hârtii, care milioane de prezentări pe diverse suporturi, aceşti băieţi isteţi, angajaţi pe sume fabuloase, care poartă costume scumpe şi comunică spectaculos în noul limbaj de lemn? Părerea mea este că nu există un domeniu de activitate al managerului. Sau mai degrabă domeniul de muncă al managerului a căpătat o putere şi o semnificaţie pe care nu le avea până de curând. Este exact fenomenul care se întâmplă şi în sfera economicului: economia a început să semnifica mai mult decât ceea ce este ea ca atare, a cucerit spaţii care nu i-au aparţinut niciodată.

Managerul nu este un specialist în ceva. El este mai degrabă specialist în nimic. Managerul nu produce nimic în termeni clasici, iar pentru a simula producţia apelează la un truc foarte simplu: schimbă semnificaţia conceptului de muncă.

Din nefericire, Ernu are dreptate. La fel ca armata în cazul spartanilor (şi nu numai), ca politicul în comunism sau ca religia în diverse societăţi, economia scapă de sub control în capitalism şi începe să reordoneze însăşi realitatea conform propriilor priorităţi. Cum spunea ilustrul Frank Herbert…

To those men in their oddly similar dark suits, their cold eyes weighing and dismissing everything, the people of this valley were a foe to be defeated. As he thought of it, Dasein realized all customers were “The Enemy” to these men. Davidson and his kind were pitted against each other, yes, competitive, but among themselves they betrayed that they were pitted more against the masses who existed beyond that inner ring of knowledgeable financial operation.

The alignment was apparent in everything they did, in their words as well as their actions. They spoke of “package grab-level” and “container flash time” – of “puff limit” and “acceptance threshold.” It was an “in” language of militarylike maneuvering and combat. They knew which height on a shelf was most apt to make a customer grab an item. They knew the “flash time” – the shelf width needed for certain containers. They knew how much empty air could be “puffed” into a package to make it appear a greater bargain. They knew how much price and package manipulation the customer would accept without jarring him into a “rejection pattern.”