Cred că am mai văzut comedia asta
Artificii pe cer. Bucurie mare. Oamenii se iau în braţe şi cântă. Mubarak stă la soare la Sharm el-Sheik şi îşi numără miliardele. Tunisienii şi-au trimis preşedintele la plimbare. Algerienii s-au adunat la protest. În Arabia Saudită se organizează un partid politic. Autorităţile iordaniene se chinuie să rămână cu un pas înaintea unor „elemente” care doresc să organizeze nişte proteste.
Ca mulţi alţii, am urmărit situaţia din Egipt pe Internet. Se pare că folosirea blogurilor, a serviciului de mesagerie Twitter şi a Facebook a devenit obligatorie pentru orice revoluţie cu ştaif. Trăim într-o epocă în care intratul cu tancul pe poarta palatului prezidenţial nu se poate compara cu nişte hot blogging în direct de la locul faptei. Sau, mai exact, de la locul nefaptei deoarece faptele se produc acolo unde nu calcă bloggers şi twits. Prezenţa pe reţelele de socializare a ajuns un fel act care conferă legitimitate unei revoluţii. Dacă chemi oameni la miting cu FB-ul, eşti, ipso facto, un revoluţionar.
BBC-ul a publicat o hartă interactivă a pieţei din Cairo în care s-au strâns nişte oameni care au refuzat să mai plece. Şi toată lumea a căzut de acord că în Egipt a avut loc o revoluţie şi că vox dei s-a făcut auzită prin sistemul de amplificare Vox Populi. Aşa să fie oare?
Răspunsul scurt este „nu”. Răspunsul lung este că unul dintre pilonii puterii lui Mubarak este şi a fost armata, care în acea parte de lume tinde să ţină poporul la respect şi întreaga şandrama economico-politică în viaţă. Motiv pentru care Mubarak a contat pe armată să le explice bloggerilor „the facts of life” atunci când poliţia s-a dovedit depăşită de situaţie. Numai că, de data asta, armata egipteană a zis pas şi a decis să nu intervină. Mai exact, a decis să nu intervină aşa cum dorea Mubarak pentru că sunt convins că armata ar fi intervenit dacă situaţia scăpa de sub control, adică dacă poporul chiar se obrăznicea într-atât încât să organizeze o revoluţie reală.
Armata egipteană colaborează cu armata S.U.A. de peste 30 de ani, de când S.U.A. a început să furnizeze ajutor militar Egiptului şi a devenit tătucul armatei locale. Corpul ofiţeresc egiptean este compus din oameni care au fost selectaţi, pregătiţi şi educaţi de către U.S. Army, iar o parte din ei sunt, mai mult ca sigur, pe ştatul de plată al C.I.A. sau N.S.A. aşa că putem trage concluzia că ordinul de a-l refuza pe Mubarak nu a fost ideea localnicilor. Singura revoluţie care a avut loc în Egipt a constat în refuzul S.U.A. de a-l susţine pe Mubarak după ce a fost trepăduşul Washingtonului timp de 30 de ani.
Cucoana Merkel şi eşecul multiculturalismului
Doamna Cancelar al Germaniei a profitat ieri de faptul că era duminică şi că avea de ţinut un discurs pentru a lansa o bombă care să apară pe prima pagină luni dimineaţa şi să aţâţe un pic spiritele în ţară. Drept pentru care, Angela Merkel a găsit de cuviinţă să spună organizaţiei de tineret a partidului pe care îl conduce că multiculturalismul a eşuat complet în Germania şi că imigranţii ar trebui să se străduiască mai mult să se integreze în societatea germană.
Evident, doamna Merkel nu a dorit să meargă prea departe cu exprimarea ideilor sale conservatoare, deoarece Germania are un trecut care atârnă încă peste prezent cam ca sabia lui Damocles, motiv pentru care a găsit de cuviinţă să menţioneze că Germania nu trebuie să devină o ţară în care imigranţilor nu li se dă şansa să reuşească în viaţă doar pentru că sunt imigranţi. De asemenea, comunitatea de business, căreia nu îi displace forţa de muncă ieftină, se sperie când aude asemenea discursuri şi doamna Merkel nu vrea să sperie comunitatea de business.
Din acest discurs se înţelege că CDU va încerca să câştige următoarele alegeri făcând apel la curentul anti-imigraţie, în stilul lui Sarkozy, şi că şansele ca Germania să sprijine candidatura Turciei la aderarea la Uniunea Europeană sunt non-existente.
Dar dincolo de aceste lucruri, nu mi se pare că multiculturalismul a eşuat în Germania pentru simplul fapt că multikulti nu a fost luat niciodată în serios. La fel ca faimosul melting pot de peste ocean, multiculturalismul funcţiona ca teorie atâta vreme cât imigranţii doreau să se integreze, adică să se lepede de cultura cu care veniseră şi să devină nişte germani cu accente ciudate, o culoare a pielii diferită şi care folosesc din când în când nişte cuvinte ciudate, dar pitoreşti, de prin alte ţinuturi.
Este vina germanilor că au adus prea mulţi turci în ţara lor, într-un timp prea scurt, şi că le-au permis să se adune în cartiere în care să devină majoritari. Tehnicile de administrare a imigranţilor nu sunt deloc noi şi îmi vine greu să cred că germanii nu au înţeles cum stă treaba la vremea respectivă. E păcat că s-a ajuns aici.
And along came a solution
Acum ceva timp, când situaţia din Irak se înrăutăţea de la o lună la alta, ideea împărţirii ţării în câteva unităţi teritoriale începuse să fie vehiculată de un număr de analişti. Apoi a venit ideea redesenării graniţelor de la un capăt la altul al Orientului Mijlociu, pentru ca noile ţări să corespundă cu interesele diverşilor jucători şi, tangenţial, cu faptul că anumite minorităţi din regiune nu se simt bine în ţările în care se află. Şi, pentru că Preşedintele Obama a decis să se concentreze asupra campaniei din Afganistan, a venit rândul acestei ţări să devină obiectul strigătului de luptă „partition, partition!”.
Don't worry! I have a plan!
Cel care a lansat propunerea este un anume Robert Blackwill, fost ambasador S.U.A. în India, fost delegat pentru Irak al United States National Security Council, actualmente lobbist şi, în general, un om care învârte diverse lucruri pe culoarele administraţiei de la Casa Halbă. Deşi ideea partiţionării Afganistanului sună de la bun început ca nu foarte bună, Blackwill nu este un fraier de analist cu un blog în spate, ci un fost diplomat şi un tip surprinzător de viclean.
Ideea omului cu voinţa neagră a picat într-un moment foarte delicat. Preşedintele Obama pare să caute cu disperare un mod de a extrage trupele S.U.A. din campania în care le-a băgat predecesorul său, în timp ce generalii săi nu prea vor să plece, iar diverşi politicieni de-abia aşteaptă să îl declare pe Obama ca fiind un laş. Drept pentru care Blackwill şi-a introdus cu delicateţe copita în situaţie propunând un compromis care să satisfacă pe toată lumea. Oarecum.
Conform „Fall Gelb”... vreau să spun Planului Blackwill, trupele S.U.A. se vor retrage dintr-o anumită parte a Afganistanului şi vor rămâne într-o altă parte a Afganistanului. Având în vedere că majoritatea luptelor dintre soldaţii coaliţiei internaţionale şi Talibani se poartă în zona de sud-est a Afganistanului, în teritoriul Paştun şi că, în consecinţă, majoritatea soldaţilor coaliţiei care dau cotul, mor acolo, rezultă că e mai bine ca acea zonă să fie abandonată complet. Trupele coaliţiei urmează să se retragă în jumătatea de nord-vest a Afganistanului şi să antreneze minorităţile afgane (Uzbeki, Tadjiki, Hazari) să lupte împotriva Paştunilor/Talibanilor.
De la bun început se poate vedea că planul presupune instituirea unui război civil în Afganistan, un război în care musulmanii locali să se omoare între ei pentru cauza anti-terorismului mondial. Cred. Cu sprijinul coaliţiei, armata de strânsură a regimului de la Kabul ar începe să cureţe zona Paştună de terorişti, alcaizi, talibani şi, posibil, de cât mai mulţi paştuni. Pierderile nu ar mai fi importante deoarece e vorba de musulmani care se omoară unii pe alţii. Presa occidentală s-ar linişti şi Vestul ar începe să uite încet-încet că undeva se poartă un război (sau mai multe). Cam asta ar fi avantajele pe care Obama le-ar obţine de pe urma acestui plan.
Dezavantajele ar fi faptul că trupele S.U.A. vor rămâne în zonă pe termen nedefinit. „The Great Game” este încă în desfăşurare aşa că poziţia obţinută în Afganistan nu va fi cedată, mai ales dacă poate fi stabilită în teritoriu aliat. Dar, cum Obama a promis în repetate rânduri că va aduce trupele acasă, este posibil ca electoratul său să decidă să îl taxeze în alegeri. De asemenea, Obama va trebui să îşi asume responsabilitatea pentru abandonarea unei părţi din Afganistan în mâinile Talibanilor, încă neînvinşi după atâta timp. Pe de altă parte, armata va fi mulţumită, complexul militar-industrial va prospera şi treaba va merge şnur.
Va adopta Obama acest plan? Poate că da, poate că nu. Planul oferă o soluţie rapidă pentru a scăpa de pierderi în rândul soldaţilor coaliţiei, dar implică recunoaşterea oficială a anumitor realităţi locale nu foarte plăcute. Rămâne de văzut.
Clopotele bat pentru Pakistan
Pakistanul a devenit o ţară care nu ar trebui scăpată din ochi. Începând cu 31 iulie, inundaţii de o amploare nemaivăzută au distrus infrastructura, bunurile, oraşele şi recoltele din câteva provincii. Câteva milioane de oameni trăiesc în corturi (mulţi dintre ei nu au nici corturi), oameni care au pierdut tot ce aveau. Calamităţile de o asemenea amploare tind să aibă efecte sociale, economice şi politice extrem de puternice. Aş fi foarte surprins dacă Pakistanul nu va avea parte în următorii ani de o revoluţie sau de un război.
Tabără de refugiaţi în Sukkur. Copyright AFP.
Exerciţiu de imaginaţie
Acum ceva timp m-am supus pe mine însumi unui mic exerciţiu de imaginaţie. Mi-am imaginat, pe cât posibil, că sunt un ţăran afgan, născut şi crescut în ţara pustietăţii şi munţilor, cimitir al imperiilor. Am încercat să îmi imaginez cutumele şi obiceiurile unui asemenea loc. Şi, pornind de la aceste lucruri, am încercat să privesc relaţiile dintre afgani şi soldaţii europeni şi americani desfăşuraţi pe teatrul de operaţiuni Af-Pak.
La un moment dat mi-am dat seama că, dincolo de invidia generată de diferenţa de nivel de trai, o parte dintre afgani ne privesc ca pe nişte extratereştrii. Cred că un om obişnuit din Afganistan nu poate să înţeleagă ideea de respectare a drepturilor femeilor şi homosexualilor şi cred că nu înţelege nici de ce noi sprijinim asemenea idei. (Ca să fiu corect, ar trebui să menţionez şi că ideea de drepturi are un înţeles diferit într-un tărâm în care, dacă vrei drepturi, trebuie să fii bine înarmat şi să ai destui prieteni înarmaţi.) Singurele explicaţii care ar putea da sens unor idei atât de străine şi de stranii pentru afganul de rând este că europenii şi americanii sunt fie nebuni, fie perverşi, fie că încearcă să îi tragă pe sfoară în stil mare.
Nu cred că ar trebui să ne mirăm că diverşi musulmani caută să se refugieze în rândurile grupărilor radicale. Sistemul de valori şi cultura pe care le exportă S.U.A. şi, într-o mai mică măsură, Europa de Vest sunt mult prea străine pentru aceşti oameni. Idei pe care noi le-am adoptat în câteva generaţii le sunt băgate pe gât gata ambalate unor popoare care nu au de a face cu ele. Ajustările pe care le presupun aceste idei sunt prea bruşte şi prea puternice. E mai simplu să pui mâna pe arme pentru a-ţi apăra sănătatea mintală.