Pentru Cristi şi mulţi alţii ca el
"Ce putem face?" este întrebarea pe care ne-o punem cu toţii, însă nu există decât un singur răspuns: Implică-te acolo unde contează! Democraţia tinde să degenereze în dictatură sau în oligarhie (cum este cazul României) pentru că cetăţenii îşi închipuie că democraţia este un sistem care merge de la sine. Un sistem care nu are nevoie decât de un impuls electoral din patru în patru ani pentru a rezolva toate problemele. Dar este clar că s-a ajuns unde s-a ajuns din cauză că noi, cetăţenii, am permis acest lucru. Atunci când puterea este în mâna poporului, cam tot acolo e şi răspunderea.
Ce se poate face? Soluţii există, însă nu sunt nici simple, nici rapide. Dacă idealul tău este să rezolvi problemele guvernării societăţii între o bere cu prietenii şi un comentariu pe un blog, atunci mai bine uită de toată chestia asta. Pentru ca lucrurile să meargă mai bine este necesar ca întreg sistemul de relaţii dintre alegători şi aleşi să se schimbe. Alegătorii trebuie să aibă o plajă mai mare de candidaţi dintre care să aleagă (adică nişte alternative reale la obosiţii de partid şi de stat).
De asemenea, alegătorii trebuie să aibă la dispoziţie o procedură rapidă de îndepărtare din funcţie a unui ales prea corupt sau incompetent. Influenţa nefastă şi exagerată a partidelor şi a finanţatorilor partidelor trebuie atenuată sau eliminată. Dacă sistemul cu care ne luptăm este prea mare, trebuie spart în bucăţi care pot fi izolate şi modificate.
Corupţia nu o să dispară niciodată de tot, dar un anumit nivel de corupţie discretă poate fi tolerat, atâta vreme cât guvernul îşi face treaba. Pentru incompetenţă nu există scuze. Partea mai grea o sa fie găsirea de oameni civilizaţi şi de bun simţ dispuşi să treacă prin circul electoral pentru a ajunge în funcţii în care pot face treabă. Însă, pe măsură ce circul este adus sub control, se vor găsi şi asemenea oameni.
Dar nimic din toate astea nu o să se întâmple de la sine. Your call.
Poţi să începi de aici.
Note şi observaţii – partea I
Citind jurnalul ziaristului american H. L. Mencken:
"11 mai, 1940
Înmulţirea peste măsură a agenţiilor guvernamentale a pus o povară atât grea pe umerii jurnalismului încât acesta a cedat pur şi simplu. Este imposibil pentru un ziar, oricât de mare, să prezinte dezbaterile care au loc în fiecare zi. Numai National Labor Relations Board (Comitetul Naţional pentru Relaţii de Muncă) are, uneori, cincizeci sau şaizeci într-o singură zi - nu toate în Washington, desigur, ci împrăştiate prin toată ţara. La începutul acestei nebunii, ziarele au încercat să trateze cazurile principale, dar au descoperit, în scurt timp, că este imposibil şi, în ziua de azi, se ocupă doar de câteva mai importante. Acelaşi lucru se întâmplă şi în multe alte direcţii. Pentru corespondenţii din Washington a devenit imposibil să mai acopere departamentele - a devenit chiar imposibil să se mai ocupe dezbaterile Congresului, cu nenumăratele sale comisii de investigare. Atunci când un comitet este pe prima pagină a ziarelor, celelalte sunt date uitării, deşi este posibil să dezbată lucruri importante între timp. Pe scurt, publicul nu mai poate să îşi dea seama ce se întâmplă. Măsuri extrem de importante sunt adoptate fără nici un fel de dezbateri prealabile şi aplicate fără o critică raţională. Astfel, puterea birocraţiei creşte continuu şi nu există nici un plan bun de a o reduce. Ce va fi, numai Dumnezeu ştie. În momentul de faţă este clar că guvernul a fost scăpat de sub control şi că nu mai putem pune speranţă în vechile măsuri de a-l ţine în frâu."
Vă sună cunoscut?
China şi Brazilia mai dau un brânci dolarului
China şi Brazilia au decis să încerce ajungă la un acord privind folosirea propriilor monede în cadrul schimburilor comerciale bilaterale. Practic, dacă acest acord este conceput, semnat şi pus în aplicare, China o sa plătească mărfurile braziliene în renminbi, iar Brazilia o să plătească în reali.
Ambele ţări sunt interesate de eliminarea dolarului american din comerţul bilateral şi înlocuirea lui cu monede naţionale, lucru care oferă mai mult control guvernelor naţionale, mai ales în perspectiva devalorizării masive a dolarului datorată ratei la care SUA tipăreşte dolari pentru a-şi finanţa deficitul.
Brazilia a semnat deja un acord de acest tip cu Argentina şi este de presupus că alte ţări din America de Sud, care nu au relaţii foarte bune cu Marele Vecin de la Nord, o să dorească să întărească această tendinţă. Pe de altă parte, China a devenit cel mai mare partener comercial al Braziliei şi continuă să îşi extindă influenţa economică în America de Sud, fostul domeniu exlusiv al SUA. Se pare că Doctrina Monroe nu se aplică şi la vest de Washington.
Merkel, Sarkozy, Turcia şi … Nabucco
Spre (oarecum) surpriza şi (în mod sigur) nemulţumirea Primului Ministru Tayyip Erdogan, Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, au anunţat duminică, 10 mai, că admiterea Turciei în Uniunea Europeană nu este indicată şi că celui mai estic membru al NATO ar trebui să i se ofere un "parteneriat privilegiat". Adică un premiu de consolare.
Joi, 14 mai, Erdogan a tras o salvă de răspuns, acuzându-i pe Merkel şi pe Sarkozy că se folosesc de subiectul aderării Turciei pentru a câştiga voturi pentru partidele lor în alegerile pentru Parlamentul European, ceea ce este parţial adevărat. Din nefericire pentru Erdogan, alegeri sau nu, părerea negativă a liderilor german şi francez referitor la aderarea Turciei este prea bine cunoscută.
Însă Erdogan nu vine la masa negocierilor chiar cu mâna goală. Pe lângă faptul că o parte din membrii mai mici ai UE sprijină aderarea Turciei, mai poate fi pusă în discuţie şi soarta proiectului Nabucco. Care trece prin Turcia. Reprezentanţi ai companiei norvegiene StatoilHydro au declarat public că guvernul de la Ankara încearcă să tragă de timp în negocierile privind tranzitul către Europa a gazelor extrase din câmpul Shah Deniz, în Azerbaijan.
Shah Deniz este exact zăcământul de gaze naturale pe care consorţiul aflat la cârma proiectului Nabucco contează pentru aprovizionare. Fără gazele naturale din Azerbaijan, proiectul Nabucco este complet mort, deoarece alt furnizor de gaze nu mai există. În afară de Rusia şi prietenii Rusiei, evident. Însă Rusia nu are nici un interes în susţinerea proiectului Nabucoo şi promovează intens propriul său proiect, South Stream.
Rămâne de văzut dacă turcii vor reuşi să profite de poziţia lor strategică fără a distruge proiectul Nabucco, mai ales că norvegienii de la StatoilHydro se declară dispuşi să ia în considerare o rută a gazelor naturale prin Rusia.
Guvernul din Pakistan, prins între Pashtuni şi SUA
Paraşutişti pakistanezi
Graham E. Fuller, un fost şef de rezidenţă CIA în Kabul şi actual vicepreşedinte al National Intelligence Council (CIA), oferă a scurtă analiză a efectelor presiunii guvernului SUA asupra autorităţilor Pakistaneze. Guvernul SUA doreşte ca autorităţile Pakistaneze să se confrunte cu Talibanii, care par să aiba mână liberă în zona aparţinând etnicilor Pashtun, de o parte şi de alta a Liniei Durand.
Fuller consideră că guvernul Pakistanez nu îşi permite să lanseze o ofensivă militară împotriva Talibanilor, fanaticii islamişti din zonele montane, deoarece acest lucru ar radicaliza şi unifica întregul grup Pashtun, ar stârni toţi naţionaliştii şi islamiştii neafiliaţi Talibanilor şi ar duce la fragmentarea Pakistanului şi Afganistanului. Pe de altă parte, guvernul nu îşi poate permite nici să refuze cererile venite de la Washington, deoarece se bazează pe statutul de aliat al SUA. În plus, pakistanezii nu pot nici să îşi permită să alieneze Afganistanul, deoarece ar fi prinşi la mijloc între inamicul tradiţional, India, şi un Afganistan devenit brusc ameninţător.
Merită remarcat că cel mai important efect al campaniei SUA din Afganistan, care durează deja de aproape 8 ani, este aducerea Pakistanului la un pas de colaps. Un al doilea efect este transformarea Talibanilor, o sectă din Afganistan, în principalul vehicul al naţionalismului Pashtun de ambele părţi ale graniţei.
Fuller îşi încheie analiza printr-un apel la înlocuirea prezenţei militare SUA, care s-a transformat dintr-o soluţie într-o problemă, cu organizaţii non-militare internaţionale şi neutre. Având în vedere cariera lui Fuller în cadrul CIA, presupun că prezenţa trupelor speciale şi a serviciilor de informaţii pentru "monitorizarea situaţiei" este de la sine înţeleasă.