Federaţia Rusă începe fortificarea graniţei
Politica de apropiere faţă de S.U.A. dusă de Traian Băsescu, care a culminat cu acceptarea instalării de baterii anti-rachetă pe teritoriul României, începe deja să dea roade. Dmitri Medvedev, Preşedintele Federaţiei Ruse, şi Viktor Yanukovici, Preşedintele Ucrainei, au dat publicităţii, luna trecută, o declaraţie cu privire la modul în care cele două părţi au de gând să abordeze conflictul din Transistria.
Source: Eurasia Daily Monitor
Conform acestei declaraţii, trupele ruseşti din Transnistria vor fi transformate dintr-o forţă de asigurare a păcii într-o „forţă de garantare a păcii”. În traducere liberă, forţele ruseşti nu o să mai plece din Transnistria deoarece există interese ruseşti care trebuie apărate. Se poate specula că conflictul din Transnistria nu va fi rezolvat în viitorul apropiat, deoarece Federaţia Rusă nu are nici un interes să îl rezolve.
De altfel Medvedev şi Yanukovici au declarat că doresc „statut special garantat în mod corespunzător” pentru Transnistria şi „neutralitate constituţională” pentru Moldova. În aceeaşi traducere, statutul special al Transnistriei va fi garantat corespunzător doar de trupele ruseşti, iar neutralitatea Moldovei este transformată dintr-un aranjament intern într-o condiţie pentru o utopică rezolvare a conflictului.
Transnistria depinde în totalitate de bunăvoinţa Moscovei şi parţial de bunăvoinţa Ucrainei, iar Republica Moldova este mult prea instabilă din punct de vedere politic pentru ca Federaţia Rusă să poată conta pe sprijinul necondiţionat al liderilor locali. Din acest motiv, Transnistria a fost, este şi va rămâne un avanpost al Federaţiei Ruse, mai ales în contextul în care N.A.T.O. îşi împinge sistemele anti-rachetă până sub nasul Federaţiei.
De altfel, comentând pe acest blog acum câteva luni de zile, Valentin Vasilescu avertiza că:
Pentru ca acesti interceptori de rachete balistice sa-si indeplineasca misiunea, trebuie ca ei sa fie amplasati in silozuri nou create, intr-un avanpost cit mai apropiat de teritoriul Romaniei, locatia ideala fiind Transnistria. Securitatea acestor complexe nu poate fi realizata decit prin transferarea in zona a unei forte rusesti de reactie rapida, cu o puternica componenta aeropurtata.
În consecinţă, trupele ruseşti nu vor garanta pacea în Transnistria, ci vor proteja viitoarele baterii de rachete instalate ca răspuns la scutul anti-rachetă al Statelor Unite. Welcome to the future. Take cover!
----
Sursa:
Eurasia Daily Monitor - Soviet Chekists, Slavic Fist, and the Medvedev-Yanukovych Declaration on Transnistria
Israel şi flotila troiană
Având în vedere că nu doresc să rup tradiţia acestui blog, am decis să las să treacă câteva zile înainte să îmi dau cu părerea despre cel mai arzător subiect de pe scena politică internaţională: confruntarea dintre trupele speciale israeliene şi o gaşcă de militanţi la bordul câtorva nave încărcate cu ajutoare. Ca de obicei, blogul meu vă aduce cele mai proaspete ştiri la mult timp după ce au avut loc evenimentele.
The facts, as we know them (or not)
Ambele tabere sunt în plin proces de dezinformare a opiniei publice internaţionale pentru a-şi impune punctul de vedere şi o să mai treacă ceva până când o să ştim ce a fost adevărat şi ce nu. Dar, faptele asupra cărora se cade de acord sunt următoarele: acum câteva zile, o flotilă compusă din şase nave încărcate cu ajutoare a pornit către Fâşia Gaza. Persoanele care au organizat flotila au discutat în prealabil cu autorităţile israeliene, care menţin din 2007 o blocadă terestră şi navală a Fâşiei Gaza.
Autorităţile israeliene au propus flotilei să tragă în portul Ashdod şi să îşi descarce marfa acolo pentru a fi transportată în Fâşia Gaza în convoaie de camioane sub control israelian. Organizatorii au refuzat şi au preferat să încerce să forţeze blocada. Autorităţile israeliene au trimis trupe speciale pentru a opri flotila. Rezultatul a fost o încăierare la bordul navelor şi victime de partea militanţilor.
De aici lucrurile încep să devină mai puţin clare. Iniţial, presa internaţională anunţase că „militanţii” au fost înarmaţi cu bâte cuţite şi pistoale şi că au tras asupra trupelor speciale israeliene. Apoi pistoalele au dispărut ca fumul şi un oficial israelian a arătat unui reporter o cutie conţinând bare de metal, cuţite şi praştii cu bile de metal.
Evident, cele două părţi se acuză una pe alta că au provocat confruntarea. Militanţii susţin că trupele speciale israeliene au descins pe nave trăgând. Cel puţin pe Mavi Marmara. Israelienii susţin că militanţii au sărit la bătaie şi că trupele speciale au fost nevoite să se apere. Ba chiar autorităţile israeliene au încercat să dea impresia că trupe speciale, bine antrenate şi înarmate, ar fi fost victime ale unor oameni înarmaţi cu ţevi şi bâte.
The issues
Un alt lucru asupra căruia s-a căzut de acord la nivel internaţional este că Israelul a muşcat cu poftă dintr-o nadă întinsă abil de către militanţi. Este destul de clar că flotila a avut două scopuri majore: transportul ajutoarelor către Fâşia Gaza şi organizarea unui protest politic de proporţii. Ştiind foarte bine că israelienii vor interveni în forţă, flotila a refuzat să aleagă o cale paşnică şi a preferat să provoace o confruntare. Pe de altă parte, alternativa era să predea încărcătura unor forţe inamice populaţiei Fâşiei Gaza, forţe care au dovedit în repetate rânduri că pot decide să blocheze accesul unor anume produse alimentare în Fâşia Gaza fără nici o explicaţie.
De cealaltă parte, autorităţile israeliene au acţionat exact ca de obicei, însă, de data asta, decizia de a acţiona în forţă s-a întors împotriva Israelului. Flotila a fost abordată în apele internaţionale, la distanţă de coasta Gazei şi de blocadă, motiv pentru care e destul de greu pentru navele israeliene să susţină că au împiedicat forţarea blocadei. Mai mult, deşi navele de război au dreptul să inspecteze navele civile, există proceduri pentru asemenea lucruri.
La fel ca şi pe uscat, navele israeliene ar fi trebuit să someze flotila şi să ceară navelor civile să oprească motoarele şi să se pregătească de inspecţie. Apoi, dacă navele civile refuzau să respecte ordinul, ar fi trebuit să execute foc de avertisment. Abordajul navelor de către trupelor speciale este ultimul punct pe listă. Dar autorităţile israeliene au decis să acţioneze în stilul cu care s-au obişnuit şi au trecut direct la folosirea forţei. De unde se poate trage concluzia că cel care foloseşte forţa prea mult timp se cam prosteşte.
The conclusions
De fapt, asta este ceea ce mă miră cel mai mult în toată această situaţie. Israelienii s-au comportat exact ca şi până acum, acţionând fix cum au chef. Diferenţa este că, de data asta, oameni din diverse ţări au băgat de seamă şi şi-au exprimat indignarea. Dacă turcii şi grecii au ajuns să protesteze cot la cot împotriva unei alte ţări, e clar că avem de a face cu o situaţie extraordinară.
Rămâne de văzut dacă încercarea flotilei de a forţa blocada a reuşit să aibă vreun efect. Turcia face o mulţime de zgomot, iar opinia publică internaţională mârâie la Israel. În acest timp autorităţile israeliene se apără cu îndârjire, susţinând, ca de obicei, că sunt victime ale unei campanii, că militanţii sunt terorişti (şi e posibil ca unii dintre ei să fie), că flotila transporta materiale care pot fi folosite de Hamas împotriva Israelului (adică ciment - mai bine nu întrebaţi) şi că, în general, pe ei nu i-a deranjat transportul ajutoarelor, ci încercarea de forţare a blocadei.
Dar toată lumea ştie că Israelul a picat de fraier pentru că şi-a etalat în public tendinţa de a da în cap oricui doreşte. Iar acum se pregăteşte partea a doua a farsei. Încă două vase se îndreaptă către Fâşia Gaza, iar în Turcia se cere trimiterea unei escorte militare pentru a asigura trecerea prin blocadă. Având în vedere că Turcia este membru N.A.T.O., o confruntare armată între Turcia şi Israel ar putea avea consecinţe incalculabile.
When telling the truth gets you fired
Preşedintele Germaniei, Horst Koehler, a fost nevoit să îşi dea demisia repejor. Motivul? Bietul om s-a trezit brusc să spună adevărul. Întrebat despre rolul jucat de Germania în Afganistan, Keohler a răspuns:
în situaţii de urgenţă, intervenţiile militare sunt necesare pentru a ne proteja interesele, cum ar fi rutele comerciale, sau, de exemplu, pentru a preveni instabilitatea regională care ar putea avea un impact negativ asupra şanselor [Germaniei], în termeni de comerţ, locuri de muncă şi venituri
De vreme ce a recunoscut cu atâta sinceritate care este scopul misiunii internaţionale în Afganistan, Koehler nu mai putea rămâne preşedinte.
Despre dezechilibre continentale
Paul De Grauwe, profesor de economie internaţională la Universitatea din Leuven, Belgia, şi posesor a unei liste de organisme unde este invitat sau oferă consultanţă, a publicat un articol interesant cu privire la cauzele crizei datoriei publice care ameninţă să pună capăt zonei euro şi monedei europene. Ideea de bază a articolul este că criza a fost declanşată de existenţa unui surplus de capital în ţările puternic industrializate ale Uniunii Europene, a fost înrăutăţită de absenţa unui mecanism de asigurare la nivel european, care să intervină automat pentru a salva un membru al uniunii aflat în dificultate şi a fost transformată într-o colivă, cu bomboana de rigoare, de încăpăţânarea Germaniei de a refuza implementarea respectivului mecanism.
Acest articol aduce în discuţie unul dintre cele mai interesante aspecte ale economiei Europei, atât în contextul Uniunii Europene cât şi în afara sa: dezechilibrele cauzate de inegalităţile economice şi efectele lor la nivel continental. Surplusul de capital al ţărilor puternic industrializate, pe care piaţa locală nu putea să îl absoarbă, a forţat băncile din aceste ţări să caute clienţi dispuşi să ia împrumuturi. O parte din acest capital s-a dus în S.U.A., unde a contribuit la dezastrul subprime, iar altă parte a invadat Europa de Sud şi de Est. După colapsul pieţei subprime şi propagarea undelor de şoc, guvernele din Spania, Portugalia, Italia, Irlanda şi Grecia au fost nevoite să se împrumute pentru a salva băncile locale şi, mergând spre sursa problemei, băncile din ţările care nu au putut să îşi absoarbă propriul surplus.
O dezbatere serioasă cu privire la viitorul Uniunii Europene ar trebui să ia în considerare şi acest aspect. Conform doctrinei pieţei libere, guvernele nu ar trebui să intervină în asemenea situaţii, ci ar trebui să lase economiile să se descurce singure deoarece totul se va echilibra de la sine. Dar, atunci când o criză apare la orizont, însuşi mediul de afaceri cere intervenţia guvernului, un deus ex machina care trebuie să scoată din foc castanele aruncate înăuntru de mâna invizibilă a lui Adam Smith. Ar trebui să ne întrebăm dacă este corect să se permită unui grup de ţări să îşi deverseze surplusul de capital în alte ţări, atunci când ştim că efectele pe termen lung nu sunt bune.
Evident, o asemenea discuţie va trage după ea şi discuţiile conexe: este corect să se permită unor ţări să îşi deverseze surplusul de populaţie în alte ţări (problema emigraţiei) sau este corect să se permită unor ţări să umple de produse ieftine alte ţări (China vs. U.E.). Poate că rezultatul nu va fi plăcut, dar e mai bine să discutăm aceste lucruri pe faţă.
----
Sursa:
Un precedent pe care îl vom regreta
Pas cu pas, încetul cu încetul, Noua Europă intră pe uşa din dos, ca să nu deranjeze cumva cetăţenii care îşi beau cafeaua în pridvor şi discută despre criza din Grecia, despre criza internaţională sau despre crizele lor locale. Şi primul lucru pe care îl face este să schimbe nişte chestii pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, înainte ca cetăţenii să îşi dea seama ce se petrece.
Noua Europă este ceea ce o mare parte dintre europeni refuză să primească pe uşa din faţă: o structură legislativă şi executivă care a pornit la drum protejată de o birocraţie. Până mai ieri, Europa însemna continentul pe care ne găsim (unii dintre noi) şi ale cărui ţări încercau să îşi coordoneze anumite politici. Cel puţin la nivel declaratoriu. Acum avem de-a face cu Noua Europă, o structură plină de oameni ambiţioşi (şi nu tocmai uniţi) care, în curând, vor avea la dispoziţie şi banii pentru a face tot ce le trece prin cap.
Chiar dacă diverse ţări au respins Constituţia Europeană şi Tratatul de la Lisabona, criza economică le-a oferit acelor oameni ambiţioşi pretextul potrivit pentru a transforma Noua Europă în ceva concret, fără a mai trece prin faza de aprobare de către cetăţeni.
Pe de-o parte înţeleg şi sunt de acord cu ideea că o uniune monetară nu poate rezista fără o uniune economică mai largă, o coordonare a politicilor economice la nivel continental. Evident, o uniune economică atrage după ea o uniune politică. Apoi o uniune de politică externă, una militară, una socială ş.a.m.d. Practic, fie facem treaba până la capăt, fie încheiem proiectul atunci când uniunea monetară este distrusă de forţele care exercită presiune asupra ei.
Însă ceea ce se întâmplă în aceste momente reprezintă un precedent pe care îl vom regreta amarnic. În aceste zile se decide soarta Europei şi forma pe care o va avea Noua Europă, structura care ne va conduce în viitor. Nu suntem puşi la curent cu discuţiile care au loc între aleşii din diferite ţări. Nu ştim ce se întâmplă în spatele uşilor închise. Nu ştim exact cine ia deciziile, cum şi de ce. Nu ni se cere părerea asupra soluţiilor care urmează să fie implementate.
Mai mult decât atât, Noua Europă ne este băgată pe gât cu ocazia unei crize de către oameni care contează pe faptul că o să tăcem din gură şi o să o înghiţim şi pe asta. Ceea ce se pare că o să se şi întâmple. Strategia folosită şi răspunsul cetăţenilor la această strategie spune o mulţime de lucruri atât despre cei de la putere, cât şi despre cetăţeni. Dar, evident, nu are rost să ne aşteptăm la altceva. Oamenii care construiesc Noua Europă sunt tot cei vechi, cei care ne-au condus şi până acum. Iar cetăţenii Noii Europe sunt tot cei vechi, cei care s-au spus şi până acum.
Şi pentru a încheia pe o notă cu nimic mai încurajatoare decât ce am avut de zis până acum, vă ofer ca exemplu chiar prima decizie luată în cadrul Noii Europe: constituirea unui fond comun pentru sprijinirea statelor care au probleme financiare. Primul stat pe listă este, aşa cum ştim, Grecia. Problema Greciei este că s-a împrumutat prea mult şi că acum are nevoie de un ajutor de la Uniunea Europeană pentru că costul unor împrumuturi noi este prea mare şi ţara riscă să intre în incapacitate de plată. Ce înseamnă incapacitatea de plată? Înseamnă că ţara nu îşi mai poate plăti creditorii. Cine sunt creditorii? Băncile şi fondurile de investiţii care i-au împrumutat Greciei, cu bună ştiinţă, mai mulţi bani decât era cazul.
Adică taxele strânse de la cetăţenii Uniunii Europene vor fi folosiţi pentru ca o serie de bănci şi fonduri de investiţii, care acţionează în numele unei alte serii de investitori şi acţionari, să nu piardă cumva banii împrumutaţi unei ţări despre care ştiau că, în câţiva ani, nu va mai putea plăti. Ăsta este prezentul şi ăsta va fi şi viitorul. Atunci când auziţi că o ţară europeană a majorat nişte taxe, gândiţi-vă că a mai fost salvat un investitor, un fond mutual sau o bancă. Să trăiţi bine în Noua Europă.