Ca mai toÅ£i cei care am trăit în Epoca de Aur, am auzit de nenumărate ori că “veÅŸnicia s-a născut la sat”, am ascultat, fără să doresc, destulă muzică populară ca să mi se aplece ÅŸi mi s-a predicat din ecranul alb-negru că satul este baza societăţii româneÅŸti, sufletul poporului ÅŸi păstrătorul tradiÅ£iilor. Din această epocă am ieÅŸit cu un sentiment nu foarte plăcut faţă de sat ÅŸi de ţărani, sentiment care s-a atenuat pe măsură ce oraÅŸele au devenit toxice pentru locuitorii lor.
Doamna Cultura nu mai ÅŸade aici
Însă, odată cu moartea Epocii de Aur, societatea românească a trecut printr-o serie de schimbări ale căror efecte distrug satele încet, dar sigur. În câteva zile de la sfârşitul lui decembrie 1989, satul a devenit împăratul fără haine atunci când intelectualii de la oraş au încetat să mai laude o cultură rurală care mai nu exista de multă vreme. În anii 50, Partidul Comunist Român a avut grijă să distrugă satul din punct de vedere cultural, economic şi politic şi, apoi, să creeze prin necromanţie un fel de cultură pervertită, menţinută în viaţă artificial prin ordinea internă impusă de PCR pentru a-i ţine sub control pe orăşeni.
La fel ca orăşeanul (ţăranul de mai ieri), ţăranul rămas în sat îşi ia astăzi cultura în principal prin intermediul televizorului, de la surse aflate la distanţă şi care nu au, în mare parte, legătură cu o realitate locală pe care nu doreşte nimeni să o vadă. Sub asaltul imaginilor cu orfani morţi de foame şi cu sate şi mahalale urbane scufundându-se în sărăcie, românul a preferat să închidă ochii şi să schimbe canalul. Cultura născută sau importată după 1989 este cultură urbană, de la rap-ul şi hip-hop-ul alienării din cartierele de blocuri şi până la emisiuni al căror format a fost transplantat din Spania sau Italia.
Meseria e un lanţ de fier
În Epoca de Aur, satul reprezenta rezervorul demografic al României. Era locul unde noi generaţii de tineri mai mult sau mai puţin educaţi se pregăteau să îşi ia în primire locurile în fabricile şi uzinele patriei şi să se mute în blocurile care sluţeau oraşele. Politica socială a PCR a impus o creştere rapidă şi continuă a populaţiei cu care economia artificială a comunismului nu prea avea ce să facă. Corecţia economică şi sărăcia de după 1989 au afectat satul mult mai mult decât oraşele, pentru că puţinele locuri de muncă existente au fost ocupate de orăşeni atât în sectorul privat, cât şi în sectorul de stat.
Se poate spune că satul a intrat în comă la finalul Epocii de Aur, deoarece nu mai exista un loc pentru el în noua paradigmă economică. Singurele lucruri pe care satul putea să le ofere erau mâncare ÅŸi oameni, iar deschiderea pieÅ£ei locale către importuri a distrus producătorii români (a căror simÅ£ al profesionalismului ÅŸi calităţii lasă de dorit – o altă moÅŸtenire a Epocii de Aur). Åži, cum produsele agricole tindeau să fie principala sursă de venit a ţăranilor români, jumătate din populaÅ£ia ţării a devenit, în câţiva ani, aproape irelevantă din punct de vedere economic.
Ţărilor străine cât mai mulţi români
Visul aproape oricărui tânăr cu ceva aptitudini (şi chiar şi a celor fără aptitudini) esste să lase satul în urmă cu prima ocazie şi să facă o facultate la oraş pentru a-şi găsi un loc de muncă pe un scaun, undeva. Pentru că mediul rural nu are nici locurile de muncă şi nici veniturile care să le permită un anume stil de viaţă, tinerii care au fost în stare au plecat către oraşe, urmaţi de adulţii atraşi de salariile din Spania şi Italia. Lanţul generaţiilor s-a rupt în general în România după 1989, însă oraşele pot continua să crească o vreme pe seama exodului ţăranilor. Satele, în schimb, sunt condamnate, după cum se poate vedea în judeţe precum Hunedoara.
În momentul de faţă, satul românesc se află în plină epocă nouă, epocă în care rolul său este de a furniza pensiuni şi vile orăşenilor stresaţi de munca la birou. România rurală devine, astfel, un parc de distracţii pentru România urbană. Nu este de mirare că ţăranii preferă să întoarcă spatele orăşenilor şi să dea manelele mai tare. Din nefericire, nimeni nu pare să aibă vreo soluţie pentru această situaţie. Se poate spune că satul românesc se lasă purtat către viitor de forţe de dincolo de el, fără să reacţioneze, fără să îşi dea seama ce se întâmplă, fără să aibă vreun cuvânt de spus.
Concluzia inconcludentă
Abandonat în sărăcie, cu tineretul mai mult decât dornic să fugă la oraş sau în străinătate, satul este condamnat să rămână un cadavru umblător, nici pe deplin mort, dar nici capabil să trăiască. Politica de stat faţă de România rurală rămâne subvenţionarea ţăranilor pentru a împiedica probleme sociale şi promovarea formării de holding-uri sau grupuri în domeniul agriculturii, care pot asigura cantităţile cerute de supermarketuri. Centralizarea continuă să câştige teren şi să modifice realitatea rurală şi urbană în moduri pe care nimeni nu pare să le observe sau să pară dispus să le discute.
———————–
O soluţie:
De vreme ce mi s-a spus că nu este frumos să descriu problema fără a prezenta şi o soluţie, am să mă supun şi am să ofer o soluţie destul de simplă în principiu, însă destul de greu de pus în practică.
1. România rurală are nevoie, în primul rând, de bani. Din acest motiv cei care au rămas la sate trebuie ajutaţi să găsească pieţe de desfacere care să le permită să îşi câştige traiul din munca lor. Supermarket-urile nu sunt interesate să lucreze cu producătorii mici, motiv pentru care trebuie încurajată crearea de canale alternative.
Măcelăria sau aprozarul de la parterul blocului sunt exact locul de unde o mulţime de orăşeni, inclusiv eu, îşi cumpără carnea, legumele şi fructele. Carnea se poate lua şi de la supermarket, însă supermarketul e mai departe decât măcelăria. Legumele şi fructele de supermarket sunt groaznice aşa că sunt de-a dreptul bucuros că am un aprozar în apropiere.
Ţăranii şi meşteşugarii rămaşi la sate trebuie ajutaţi să înveţe cum să îşi administreze afacerile şi cum să îşi găsească singuri pieţe de desfacere. Orăşenii trebuie, în schimb, învăţaţi că există alternative la supermarketuri care se pot dovedi mai avantajoase. Ar fi interesant ca orăşenii să redescopere arta târguitului şi să înveţe puterea propriilor bani.
2. După găsirea pieţelor de desfacere, trebuie asigurată finanţarea. Ţăranii şi meşteşugarii existenţi şi cei care sunt interesaţi să îşi pornească o afacere la ţară, au nevoie de bani pentru a face acest lucru. De asemenea au nevoie de experţi care să îi înveţe cum să obţină banii oferiţi de Uniunea Europeană. Băncile ar trebui încurajate să ofere credite cu dobânzi suportabile, iar statul ar trebui să scadă taxele.
3. Trebuie încurajaţi cei care doresc să lase în urmă aglomeraţia, poluarea şi mâncătoria de la oraş pentru a se muta în locuri mai liniştite şi mai plăcute, unde pot să aibă propria lor casă şi propria lor afacere şi, în general, să fie stăpâni pe vieţile lor.
Cu multă grijă şi ceva noroc, fluxul de oameni de la sat către oraş poate fi încetinit şi, apoi, transformat într-un schimb de persoane care caută lucruri diferite. Eu, personal, am deja la activ o tentativă de mutare la ţară şi aş fi dispus să încerc din nou. Dar, la fel ca orice ţăran sau ca orice orăşean care vrea să se mute, îmi trebuie un mod de a-mi câştiga existenţa la ţară. De aici începe totul.
