“Houston, Houston, we have a problem”

Cam la asta se reduce în acest moment

Principalele moduri în care o comunitate (definită aici ca un grup de oameni care trăiesc împreună şi împărtăşesc o serie de interese) îşi poate câştiga existenţa sunt munca fizică în scopul obţinerii şi prelucrării resurselor de hrană şi a unei game de produse sau producerea de servicii şi produse care pot fi vândute, iar o parte din banii obţinuţi sunt cheltuiţi pe hrană. Evident, există un număr foarte mare de variaţii între aceste moduri principale, deoarece nu este neapărată nevoie ca toţi membrii unei comunităţi să se ocupe cu acelaşi lucru.

Modul în care comunitatea alege să îşi câştige existenţa (deşi, în majoritatea cazurilor, nu se poate vorbi despre o alegere conştientă) determină o serie de alte caracteristici ale respectivei comunităţii, precum locaţia (o comunitate care preferă să îşi crească singură hrana va alege un spaţiu care să permită acest lucru, în timp ce o comunitate ai cărei membrii lucrează în industrie/servicii va prefera mai întotdeauna o aglomerare urbană), nivelul de educaţie al membrilor săi, nivelul veniturilor, produsele şi serviciile consumate şi puterea.

Diferenţa principală dintre cele două tipuri de comunităţi, în acest context, este faptul că depind de lucruri diferite. O comunitate care îşi cultivă singură hrana depinde de forţa de muncă proprie, de cunoştinţele proprii şi de natură, în timp ce o comunitate bazată pe comercializarea serviciilor/produselor proprii depinde de forţa de muncă şi cunoştinţele proprii, de liniile de transport şi comunicaţii, de starea pieţelor locale şi/sau internaţionale, de termenii în care se pot obţine finanţări şi, mai ales, de puterea de cumpărare a clienţilor, adică depinde de alţi oameni. Societatea în care trăim pune accentul pe cel de-al doilea tip de comunitate, iar oraşele se extind din ce în ce mai mult pentru a accepta fluxul de fiinţe umane în căutare de locuri de muncă mai bine plătite. Dar ce înseamnă acest loc de muncă şi viaţa la oraş? Care este preţul lor?

Subiectul este prea larg pentru a-l discuta aici în detaliu, dar doresc să punctez câteva aspecte relevante. Un loc de muncă la oraş înseamnă, de obicei, faptul că orăşeanul predă altcuiva controlul asupra locului şi modului în care îşi petrece în jur de o treime din zi (în funcţie de locul de muncă). Dacă patronul/şeful se întâmplă să fie ambiţios sau al dracului, angajatul poate sta la lucru şi peste cele 8 ore tipice.  De ce? Pentru că, în cele mai multe cazuri, nu are de ales.

Perioadele în care locurile de muncă libere sunt atât de multe încât să poţi găsi unul de cum ai nevoie sunt rare şi suspecte (prosperitatea de dinainte de criză) şi, oricum, schimbarea locului de muncă înseamnă schimbarea unui patron cu altul, a unui şef cu altul. Salariul tinde să fie singura sursă de venit a majorităţii orăşenilor, iar prezenţa sau absenţa lui înseamnă diferenţa dintre prosperitate şi sărăcie lucie. Fără salariu nu există mâncare, casă, maşină, haine sau vizite la supermarket. Orice om care trăieşte de la un salariu la altul oferă şefilor şi patronilor săi o putere nemeritată asupra sa.

Din punct de vedere al puterii, orăşenii tind să stea prost. Oraşele mari, cu mulţi locuitori, diluează valoarea relativă a unui vot până la niveluri abisale. Un vot pierdut printre alte două sau douăzeci de milioane de voturi este complet irelevant. Orăşenii tind să nu aibă iniţiative politice. Ar fi şi greu din partea unor oamenii care trebuie să fie la serviciu o mare parte a zilei. Şi care trebuie să se ducă acasă după serviciu să facă de mâncare şi să aibă grijă de copii. Pentru oamenii a căror viaţă curge între serviciu, treburi în casă şi nelipsitul televizor, nu există timp pentru informare şi educare, pentru a înţelege lumea în care trăiesc.

“Dar,” vine un strigăt din noaptea Internetului, “alternativa este să mp duc să muncesc la Å£ară până cad lat ÅŸi să nu obÅ£in mai nimic. Salariul de la oraÅŸ este bun!” Da, aceasta este o alternativă. Mai exact, este alternativa unui individ. O comunitate are ÅŸi alte alternative la dispoziÅ£ie. ÃŽn plus, o comunitate care doreÅŸte puterea de a-ÅŸi hotărî destinul trebuie să înceapă prin a prelua controlul asupra modului în care îşi câştigă existenÅ£a ÅŸi să îşi asume responsabilitatea pentru acest lucru.

Nivelul minim de trai civilizat, independenţa şi puterea

După ce am săpat destul, am dat de o soluţie.

Un individ, acÅ£ionând de unul singur, ar fi nevoit să muncească mult prea mult pentru a se întreÅ£ine singur, ceea ce face oraÅŸul ÅŸi jobul bine plătit locul cel mai potrivit pentru indivizi (presupunând că individul poate obÅ£ine jobul bine plătit). Dar un grup de indivizi se poate descurca altfel, în funcÅ£ie de numărul membrilor. Acolo unde un individ trebuie să folosească o anumită sumă de bani, o comunitate poate oferi mână de lucru ÅŸi suplini cu o sumă mai mică de bani produsele sau serviciile care nu se găsesc la nivel local în scopul asigurării nivelului minim de trai civilizat (NMTC) al fiecărui membru. “Ce e aia,” vine o nouă întrebare, “ÅŸi de ce ar face comunitatea aÅŸa ceva?” Good point.

Nivelul minim de trai reprezintă o serie de bunuri şi produse de care fiecare persoană are nevoie pentru a putea spune că trăieşte civilizat, în conformitate cu epoca în care ne aflăm. O comunitate care include şi câţiva tâmplari, electricieni, arhitecţi sau ingineri poate să asigure pentru toţi membrii ei locuinţe, apă potabilă, apă caldă, produse de curăţat, mâncare, încălzire, energie electrică, îmbrăcăminte şi veselă. De departe cel mai simplu mod de a aranja lucrurile este ca fiecare membru al comunităţii să lucreze un număr egal de ore pe săptămână în producţia de hrană şi să primească pentru eforturile sale o parte egală din producţia rezultată. Producţia de bunuri se poate regla, după nevoile fiecăruia, prin schimb de produse sau oferirea de timp&efort contra bunuri. Cu cât comunitatea are mai mulţi membrii, cu atât va scădea numărul de ore pe care trebuie să îl muncească fiecare membru în parte.

“Asta sună deja a C.A.P.,” se aude de departe. “Am mai auzit chestii din astea pe vremuri ÅŸi s-au dovedit idei proaste”. Nu chiar. Ceea ce propun eu are o funcÅ£ie opusă C.A.P.-ului ÅŸi există anumite motive pentru care am ales această soluÅ£ie. Scopul C.A.P.-urilor înfiinÅ£ate de comuniÅŸti (precum ÅŸi al sindicatelor) a fost, pur ÅŸi simplu, înregimentarea politică a ţăranilor (muncitorilor în cazul sindicatelor), distrugerea lor ca entităţi independente ÅŸi transformarea lor în persoane dependente de stat. Scopul asigurării nivelului minim de trai civilizat pentru fiecare membru al comunităţii este câştigarea independenÅ£ei economice a comunităţii ÅŸi schimbarea relaÅ£iilor dintre aceasta ÅŸi restul omenirii.

Principalul motiv pentru care este necesar ca fiecare membru al comunităţii să aibă asigurat NMTC este nevoia de a rezolva una dintre tensiunile interne fundamentale ale oricărei comunităţi: apariţia şi dezvoltarea unei elite economice. Indiferent de sistemul economic folosit de o comunitate, unii oameni se vor dovedi mai pricepuţi la acumularea de bani sau bunuri decât restul. Aceştia se vor constitui, în timp, într-o elită economică şi vor încerca să acapareze cât mai multă putere, inclusiv pe plan politic şi social.

Scopul final al elitelor economice este rearanjarea societăţii pentru maximizarea profiturilor, garantarea profiturilor cu banii comunităţii (socializarea riscurilor – privatizarea profiturilor), ÅŸi eliminarea competiÅ£iei. Capitalismul se bazează pe idea că apariÅ£ia unei elite economice ÅŸi asigurarea libertăţii sale de a face afaceri este în favoarea societăţii, lucru cu care sunt doar în parte de acord. Comunismul a încercat să distrugă ÅŸi să împiedice refacerea unei elite economice, însă a eÅŸuat lamentabil, lucru inevitabil atunci când un sistem merge împotriva naturii umane.

Asigurarea nivelului minim de trai civilizat are ca scop fundamental un efect diametral opus: împiedicarea căderii  în sărăcie a unei părţi a comunităţii. Orice încercare de a educa o comunitate va eşua dacă o parte dintre membrii săi sunt săraci. Oamenilor săraci nu le pasă de educaţie, iar puţina putere politică pe care o au este întotdeauna de vânzare şi exact acest lucru nu trebuie să se întâmple. În momentul în care puterea politică a membrilor comunităţii este de vânzare, oamenii care constituie elita economică pot începe să îşi transforme avantajul economic în avantaj politic. O comunitate poate fi puternică şi independentă doar dacă membrii săi nu sunt de vânzare, iar membrii săi nu sunt de vânzare pe plan politic decât dacă nu sunt de vânzare nici pe plan economic.

Asigurarea NMTC nu presupune egalitarism, deÅ£inerea proprietăţii în comun sau alte idei de acest gen, ci doar satisfacerea unor anumite nevoi pentru a permite fiecărui membru al comunităţii să se sustragă ÅŸantajului economic. Membrii comunităţii care doresc să îşi deschidă propriile afaceri sau să îşi găsească locuri de muncă part- sau full-time, sunt mai mult decât bineveniÅ£i să facă acest lucru, mai ales că se vor bucura de avantajul unei relaÅ£ii angajat-angajator de care puÅ£ini oameni se bucură. Practic, de vreme ce au deja asigurat nivelul minim de trai civilizat, membrii comunităţii pot spune oricând “la revedere” unui patron sau unui ÅŸef care îşi închipuie că e dumnezeu în firmă. Sunt de părere că o societate în care angajaÅ£ii nu depind de angajatori ar fi o societate în care oamenii s-ar respecta mai mult unii pe alÅ£ii.

Un alt motiv pentru care este mai bine ca membrii comunităţii să se ajute unii pe alţii pentru a-şi asigura NMTC, este prosperitatea locală. Să presupunem că avem o comunitate, undeva, la ţară, ai cărei membrii lucrează la una sau două fabrici şi că în perimetrul comunităţii se află un supermarket deţinut de unul dintre marile reţele de desfacere. Având în vedere că cea mai mare parte din venitul lunar al românilor se duce pe mâncare, rezultă că cea mai mare parte a veniturilor care intră în comunitate iese exact aşa cum a intrat, prin intermediul supermarketului. Aceştia sunt bani care pot fi păstraţi în comunitate dacă mâncarea este crescută local şi nu cumpărată. Banii pot fi depuşi la banca locală, care îi dă mai departe meşteşugarilor sau furnizorilor de servicii locali sub formă de credite cu dobândă mică. Everybody wins.

O comunitate care îşi creşte singură hrana este o comunitate care nu depinde de supermarket, care deţine controlul asupra costurilor de producere a hranei şi care are nevoie de venituri mai mici în bani. Dacă membrii comunităţii au deja asigurate hrana, locuinţele şi hainele prin efortul comun, aceştia îşi pot căuta locuri de muncă mai puţin bine plătite, dar cu program mai flexibil şi mai uşoare din punct de vedere al muncii depuse.

Un individ care doreşte să cumpere şi să mobileze o casă trebuie să pună deoparte câteva zeci de mii de euro sau să facă un împrumut la bancă şi să plătească rate pe următorii 20-30 de ani. Un membru al unei comunităţi care asigură nivelul minim de trai civilizat poate obţine casa doar plătind costul materialelor de construcţie (în mare parte lemn) şi oferindu-se să îi ajute şi el pe ceilalţi membrii ai comunităţii atunci când va fi nevoie. Acelaşi aranjament este valabil pentru mâncare, apă, îmbrăcăminte, veselă sau produse de curăţat.

Rezultatul final al efortului comun este faptul că comunitatea şi membrii săi depind, în principal, de ei înşişi pentru a supravieţui. That is power.

Partea I-a, Partea a II-a, Partea a IV-a.