Education [is what enables] every man to judge for himself what secures or endangers his freedom – Thomas Jefferson
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care o comunitate le poate face este să îşi educe copiii corect (evident, acest lucru depinde, în mare parte, de efortul personal al fiecărui individ, însă eu prefer să discut aceste subiecte la nivel de comunitate; ce face fiecare individ în casa lui sau a ei nu este treaba mea). Educaţia este modul în care comunitatea se asigură că ideile sale fundamentale, modul în care aceasta percepe lumea înconjurătoare şi relaţiile sale cu aceasta, relaţiile interne dintre membrii săi şi instituţiile locale sunt trecute mai departe unei noi generaţii. Se poate spune că educaţia este modul în care comunitatea, o entitate abstractă, se perpetuează în mintea fiecărui nou membru. Din acest motiv, educaţia este un lucru prea important pentru a fi lăsat la îndemâna Guvernului sau a instituţiilor de stat.
Problema educaţiei este faptul că implică o anume doză de onestitate, atât la nivel personal, cât şi la nivel de societate. Confruntat cu întrebările unui copil care nu înţelege încă relaţiile de putere, compromisurile şi consecinţele deciziilor din această lume, părinţii ale, de cele mai multe ori, să ascundă adevărul care nu place, nu convine sau este, pur şi simplu, insuportabil.
Evident, există şi frica de consecinţele personale şi sociale ale adevărului. Pe plan personal există frica de momentul în care copilul îşi poate pierde respectul faţă de părinţii săi ca urmare a unei evaluări corecte a vieţii duse de părinţi. Pe plan social există frica de onestitatea copiilor, care pot da la iveală ceea ce adulţi îşi spun unul altuia în particular despre alţi adulţi. Într-o societate în care lipsa de onestitate în raporturile inter-umane este liantul care ţine toată şandramaua în picioare, nu e de mirare că părinţii îşi prostesc copiii.
În plus, onestitatea poartă cu ea un preţ pe care oamenii fie nu vor, fie nu îşi permit să îl plătească (este cineva dispus să le spună în faţa rudelor, vecinilor sau colegilor de serviciu ce gândeşte despre ei? este cineva dispus să suporte onestitatea celorlalţi?). Adevărul pare să îşi aibă locul şi timpul său în vieţile noastre. Cel mai simplu mod de a intra în bucluc pare să fie folosirea adevărului acolo unde… nu este cazul, pentru că adevărul impune acţiune şi decizii. Acum ceva timp era cât pe aici să mă cert cu un prieten deoarece mi-a spus că nu mai este interesat să caute adevărul pentru că oricum nu poate sau nu este dispus să facă nimic. Mai târziu mi-am dat seama că nu pot să îi port pică pentru asta.
De aceea mi se pare important ca măcar comunitatea de care discut aici să facă o întoarcere de 180 de grade şi să privească în faţă adevărul despre lume şi despre ea însăşi. Şi ca membrii ei să îşi crească copiii fără să îi prostească. Copiilor trebuie să li se explice că sunt fiinţe libere (pe cât de libere pot să fie fiinţele umane pe lumea asta) şi că cel mai important lucru pentru ei este să înţeleagă ce le poate întări libertatea şi ce le-o poate îngrădi. Pentru ca o comunitate de oameni care se vor liberi să poată supravieţui, copiii trebuie să înveţe ce îi face liberi şi cum să păstreze aceste lucruri.
O comunitate ai cărei membrii îşi câştigă existenţa fără patroni, nu are nevoie să îşi crească copiii pentru a deveni “angajaţi-consumatori”, două cuvinte care au ajuns să definească în mod trist vieţile atâtor oameni. Ceea ce le trebuie copiilor şi ceea ce comunitatea poate furniza într-un cadru mai puţin formal decât şcoala obligatorie, este o educaţie temeinică în literatură, muzică şi arte plastice pentru a le deschide copiilor ochii către frumuseţe. De asemenea, comunitatea trebuie să ofere, din proprie iniţiativă, lecţii de istorie (marele laborator politic, economic şi social) care să îi înveţe pe copiii ce au făcut oamenii de-a lungul timpului şi care au fost efectele deciziilor lor.
Istorie sau literatură?
Evident, copiii vor trebui să înveţe să participe în procesul de obţinere a hranei. De asemenea, vor fi încurajaţi să înveţe un meşteşug şi, eventual, să îşi pornească o afacere în cadrul comunităţii. Teoretic, comunitatea ar trebui să îşi analizeze nevoile şi să le satisfacă folosindu-se în primul rând de membrii săi. Practic, nu consider că este corect ca copiii membrilor comunităţii să fie crescuţi pentru a juca un anume rol. Copiilor trebuie să li se permită să îşi dea seama ce vor (una dintre principalele probleme ale sistemului naţional de educaţie) şi să fie ajutaţi să îşi realizeze dorinţele.
Vor exista şi oameni care nu vor fi mulţumiţi de stilul de viaţă al comunităţii şi care vor dori să plece. Acesta este un risc pe care comunitatea nu are altă opţiune decât să şi-l asume. Membrii nu pot fi ţinuţi cu forţa. Părerea mea este că numărul celor care vor pleca nu are cum să fie mare, decât în cazul în care comunitatea se dovedeşte un eşec. Este posibil să mă înşel şi este posibil ca generaţiile viitoare să aibă o dorinţă arzătoare de a sta la bloc, în oraşe poluate, şi de a munci 11 luni şi ceva pe an, în loc să stea la ţară şi să muncească câteva luni pe an. Mie mi se pare o alegere foarte simplă, dar nu e obligatoriu ca toată lumea să gândească ca mine.
Partea I-a, Partea a II-a, Partea a III-a.
