Prezenţa la vot – cam 50%
Rezultatele parţiale (ora 14.00) arată o prezenţă la vot de 8,5 milioane de alegători, dintr-un total de 16 milioane. Un pic peste 50%. Având în vedere frauda electorală, votatul cu autobuzul şi trecerea pe liste a morţilor, eu zic că prezenţa la vot a fost de sub 50%. Dincolo de ciorovăielile dintre candidaţi, prezenţa la vot şi rezultatul referendumului constituie mesajul pe care electoratul îl transmite celor de la putere.
O explicaţie
Cu ocazia publicării versiunii în engleză a propunerii de modificare a sistemului electoral, am decis să ofer o scurtă explicaţie a motivelor care stau în spatele acestei propuneri, a ideilor pe care se bazează.
Principala problemă a actualului sistem electoral este faptul că nevoia de bani şi corupţia merg mână în mână. Orice încercare de a reduce corupţia din sistemul electoral este sortită eşecului dacă costurile campaniilor electorale continuă să rămână mari. Atâta vreme cât partidele au nevoie de bani pentru a încerca să câştige alegerile (şi nu vorbim de sume mici), partidele vor face rost de aceşti bani într-un fel sau altul.
Din acest motiv, unul dintre scopurile sistemului propus este să reducă nevoia de bani în cadrul sistemului electoral prin limitarea posibilităţilor de afişare a materialelor promoţionale, a cantităţii şi importanţei lor.
O a doua problemă a actualului sistem este faptul că partidele tind să îşi ascundă candidaţii în spatele pozelor făcute de profesionişti şi aranjate în Photoshop, a videoclipurilor de 30 de secunde şi a băilor de mulţime atent orchestrate. Acest lucru permite partidelor să promoveze oameni care nu ar trece niciodată testul unei întâlniri libere cu alegătorii, oameni care nu ar putea să convingă alţi oameni de cinstea sau competenţa lor. Prin forţa lucrurilor, aceşti candidaţi sunt nevoiţi să se bazeze pe metode precum asaltul mediatic şi mituirea alegătorilor cu clasicii „mici şi bere" (acum disponibili şi în variantele moderne „telefon mobil cadou" şi „bancnotă de 100 RON"), metode care fac campania irelevantă şi promovează corupţia.
Iar a treia problemă este apatia alegătorilor. Prezenţa scăzută la vot nu are de ce să mire într-o societate în care chiar şi cel mai fraier alegător îşi dă seama că politicienii nu sunt interesaţi decât de bani şi de putere, că îi vor promite orice în campanie şi că nu vor face nimic din ce au promis după alegeri. În plus, reflexul omului supus la o avalanşă de materiale electorale este să se ferească, închizându-şi ochii şi urechile şi refuzând să bage în seamă altceva decât sordidele certuri dintre candidaţi. Şi, astfel, momentul în care cetăţeanul îşi joacă rolul limitat în conducerea satului, oraşului, judeţului sau ţării ajunge să inspire dezgust, teamă sau plictiseală.
Nu e de mirare că am ajuns cum am ajuns ca ţară.
Ţară, ţară, vrem un lider!
Situaţia actuală a scenei politice din România este departe de a fi încurajatoare. O serie de figuri obosite intră şi ies din funcţii, din partide, din guvernare sau din opoziţie, cam ca un pachet de cărţi de joc pe care diverşi oameni îl tot amestecă. Îi cunoaştem pe aproape toţi. I-am mai văzut deja în mai multe roluri. Aşteptările noastre din partea acestor oameni sunt minime. Ştim că ne vor fura, ştim că politicienii competenţi sunt cam la fel de mulţi în aceste timpuri cât erau sectoriştii cinstiţi pe vremuri şi ştim că singurele lor gânduri sunt banii şi puterea. Personală, desigur.
Mai rău, ştim că este aproape inutil să votezi deoarece toate partidele promovează cam acelaşi gen de oameni. Se poate spune că clasa politică din Romania a ajuns, în fine, la maturitate şi îşi merită pe deplin numele de clasă pentru că figurile obosite din pachetul de cărţi de joc sunt acum o clasă distinctă, separată în anumite privinţe de restul populaţiei.
Din aceste motive, apariţia unui nou lider devine un proces delicat şi plin de probleme. Prima trăsătură a noului lider ar trebui să fie curajul de a-şi asuma riscul pe care nici unul dintre politicienii actuali nu pare să fie în stare să şi-l asume: apelul la electoratul urban. Adică exact la categoria de alegători cu cea mai mare rată a absenteismului. Însă, pentru a putea câştiga voturile acestui grup major, noul lider are nevoie de un set de trăsături care să îl diferenţieze clar de restul figurilor obosite.
Pentru a se potrivi vremurilor în care trăim şi schimbărilor survenite în psihologia electoratului român, noul lider ar trebui să aibă (sau, cel puţin, să mimeze în mod convingător) trăsăturile noului model de succes din România: patronul/omul de afaceri/antreprenorul. Trăsăturile principale ale acestui model sunt vârsta (preferabil până în 50 de ani), experienţa (nu neapărat politică), pragmatismul, onestitatea, respectul faţă de inteligenţa alegătorilor şi, foarte important, faptul că noul lider nu este perceput ca un politician, ci ca un outsider care se implică pentru binele public.
Desigur că nu mulţi oameni reuşesc să înmănuncheze aceste trăsături şi că ele reprezintă un amestec între ceea ce doreşte electoratul să vadă la noul lider şi ceea ce doreşte electoratul ca liderul să vadă la ei. De asemenea, liderul ar trebui să evite stereotipurile negative asociate cu modelul patronului: lăcomia, meschinăria, aroganţa şi materialismul excesiv.
Principalul obstacol în calea noului lider este "spirala dezgustului urban" şi principalul risc pe care trebuie să şi-l asume este rezolvarea acestei trăsături definitorii a politicii româneşti actuale. Succesul electoral al candidaţilor de stânga în prima parte a deceniului trecut şi scufundarea aşa-zisei alternative de dreapta într-o mlaştină de incompetenţă, corupţie şi lupte fratricide au dus la absenteismul masiv din rândul populaţiei urbane. La rândul său, acest absenteism a forţat politicienii să se mute către stânga şi către populism pentru a putea obţine voturile celor care pot fi convinşi să voteze: ţăranii şi o parte din orăşeni (de o anumită înclinaţie politică şi vârstă).
Această spirală caracterizează politica României în acest moment, iar ramificaţiile ei le vedem în fiecare zi. Cumpăratul votului a ajuns regula de bază a alegerilor, pentru că nici ţăranii nu sunt imuni la dezgust sau la influenţa banului. La rândul său, primarul sau parlamentarul care a cumpărat voturile nu simte nici un fel de responsabilitate faţă de electoratul care nu l-a votat de bunăvoie, iar sforarul care ştie să cumpere sau să fure voturile este un om foarte important. Şi astfel, spirala continuă să existe.