Alegeri 2009
Ei bine, am avut parte de alegeri şi au fost simpatice. Întâi a părut să câştige Geoana, lucru care a dus la nişte ţopăieli de bucurie. După aia a părut să câştige Băsescu. Acum mai stăm încă cu ochii în televizor şi floricelele sleite în mână aşteptând deznodământul. Iese sau nu iese?
S-a furat masiv, iar Ponta a oferit un moment de ilaritate maximă atunci când a declarat în direct că PD-L a furat mai bine decât PSD. Dacă Ponta intenţionează să candideze vreodată, gura aia care vorbeşte fără el o să îl coste scump. De fapt, dacă Ponta candidează, este posibil să îmi încalc principiile şi să ies să votez. Cu contracandidatul său.
Mai distractiv este faptul că acum, după ce Băsescu pare să fi câştigat, nu avem habar ce v-a urma în Parlament. Sărbătorile astea promit să fie interesante.
Nu mă duc la vot
Ca să fim înţeleşi de pe acum: eu nu mă duc la vot week-end-ul ăsta. Mai mult de atât, sfătuiesc orice cititor să nu se ducă la vot. Înainte să apuce pe cineva avântul datoriei patriotice şi să îmi explice că trebuie să mă duc să îmi fac datoria de cetăţean, aş vrea să ofer câteva motive.
1 - Votul meu nu contează. Vorbim de un vot din 20 milioane de cetăţeni. Ce influenţă poate să aibă? Eu zic că neglijabilă. Partea cu „votul tău contează” este mai curând o mulţime fuzzy. Nu poţi să ştii exact momentul în care numărul persoanelor care, ca mine, refuză să voteze (sau scrie cuvinte urâte pe buletinul de vot) începe să conteze. De asemenea, nu poţi să ştii exact când devenim irelevanţi.
2 - Votul meu tot nu contează. Mulţumită sistemelor magice de votare, este posibil ca votul meu să ajungă nu la cine vreau eu, ci la cine trebuie. De asemenea, fraudarea alegerilor, sportul preferat al tuturor partidelor, va asigura irelevanţa votului meu. Aşa cum spunea un forumist din S.U.A., „Chicago is the city where the dead vote early and often.”
3 - Votul meu ajută duşmanul. Părerea mea este că lupta pentru reformă purtată dinăuntrul sistemului este o greşeală. Cine doreşte să schimbe sistemul ar face mai bine să nu voteze şi să îşi sfătuiască prietenii şi rudele să nu o facă nici ei. În momentul în care participi la alegerile sistemului, eşti parte din sistem. Eşti responsabil pentru acţiunile aleşilor pe care i-ai votat. Dacă fură sau mint... este, în parte, vina ta.
4 - Nu am cu cine vota. Băsescu este un om periculos, care a transformat politica română într-o bătălie a personalităţilor. Un manihean care propovăduieşte o viziune binară de tipul „eu sunt bun, cei care mi se opun sunt răi”. Geoană pare un om slab, un intrigant de partid care nu are iniţiativă şi nu pare în stare să conducă. Antonescu este un necunoscut (pentru mine) cu o expresie arogantă şi o manieră ironică. Presupun că are şi calităţile necesare pe care să îşi bazeze ironia, dar, până una-alta, eu nu le cunosc. Oprescu nu are ce căuta să conducă nimic, în afara unei echipe de medici într-o sală de operaţii.
O explicaţie
Cu ocazia publicării versiunii în engleză a propunerii de modificare a sistemului electoral, am decis să ofer o scurtă explicaţie a motivelor care stau în spatele acestei propuneri, a ideilor pe care se bazează.
Principala problemă a actualului sistem electoral este faptul că nevoia de bani şi corupţia merg mână în mână. Orice încercare de a reduce corupţia din sistemul electoral este sortită eşecului dacă costurile campaniilor electorale continuă să rămână mari. Atâta vreme cât partidele au nevoie de bani pentru a încerca să câştige alegerile (şi nu vorbim de sume mici), partidele vor face rost de aceşti bani într-un fel sau altul.
Din acest motiv, unul dintre scopurile sistemului propus este să reducă nevoia de bani în cadrul sistemului electoral prin limitarea posibilităţilor de afişare a materialelor promoţionale, a cantităţii şi importanţei lor.
O a doua problemă a actualului sistem este faptul că partidele tind să îşi ascundă candidaţii în spatele pozelor făcute de profesionişti şi aranjate în Photoshop, a videoclipurilor de 30 de secunde şi a băilor de mulţime atent orchestrate. Acest lucru permite partidelor să promoveze oameni care nu ar trece niciodată testul unei întâlniri libere cu alegătorii, oameni care nu ar putea să convingă alţi oameni de cinstea sau competenţa lor. Prin forţa lucrurilor, aceşti candidaţi sunt nevoiţi să se bazeze pe metode precum asaltul mediatic şi mituirea alegătorilor cu clasicii „mici şi bere" (acum disponibili şi în variantele moderne „telefon mobil cadou" şi „bancnotă de 100 RON"), metode care fac campania irelevantă şi promovează corupţia.
Iar a treia problemă este apatia alegătorilor. Prezenţa scăzută la vot nu are de ce să mire într-o societate în care chiar şi cel mai fraier alegător îşi dă seama că politicienii nu sunt interesaţi decât de bani şi de putere, că îi vor promite orice în campanie şi că nu vor face nimic din ce au promis după alegeri. În plus, reflexul omului supus la o avalanşă de materiale electorale este să se ferească, închizându-şi ochii şi urechile şi refuzând să bage în seamă altceva decât sordidele certuri dintre candidaţi. Şi, astfel, momentul în care cetăţeanul îşi joacă rolul limitat în conducerea satului, oraşului, judeţului sau ţării ajunge să inspire dezgust, teamă sau plictiseală.
Nu e de mirare că am ajuns cum am ajuns ca ţară.
“Prima Casă de alegeri”
În cazul în care cineva îşi închipuia că Guvernul va profita de criză pentru a se comporta responsabil, lansarea programului "Prima Casă" arată că nu are rost să ne aşteptam la aşa ceva. Criza economică prin care trecem cere prudenţă şi responsabililtate, însă partidele de la putere au decis ca un an electoral este un an electoral şi că alegerile trebuie câştigate.
Şi, cum alegerile nu se câştigă singure, s-a născut programul "Prima Casă", prin care Guvernul încearcă să împuşte câţiva iepuri cu un singur foc. Pe de-o parte programul va ajuta, oarecum, antreprenorii muribunzi de pe piaţa imobiliară, va ajuta producătorii de materiale de construcţii, va ajuta băncile şi va prosti contribuabilii, care vor plăti pentru tot acest ajutor generos cu banii şi voturile lor. "Eşti suporter, suportă totul!"
Preţul puterii
Alegerile pentru Parlamentul European, care se desfăşoară în această săptămână, sunt o ocazie excelentă de a testa sentimentele europenilor cu privire la realitatea imediată în care trăiesc. Şi, din câte indică sondajele şi rezultatele preliminare anunţate pe şest de către autorităţile olandeze, principala preocupare a europenilor, lucrul care influenţează cel mai tare realitatea imediată a cetăţenilor Uniunii este criza economică.
Un pronostic simplu şi de bun simţ este că, de-a lungul şi de-a latul Europei, partidele aflate la guvernare vor plăti preţul puterii. Nu se poate spune că aceste partide sunt vinovate pentru criza economică. Cel mult s-ar putea argumenta că experţii din idversele Ministere de Finanţe ar fi putut să prevadă criza şi să încerce să evite unele dintre efectele mai dureroase. Dar asta contează mai puţin. În liniştea cabinei de votare, alegătorul de rând se va gândi la portofelul său şi va arunca un ochi către cei care înfierează incompetenţa guvernul.
Cel mai sigur efect al actualei crize economice este, de departe, revitalizarea partidelor de dreapta. Oricare ar fi starea alegătorului bântuit de nesiguranţa zilei de mâine (şomer - aproape şomer - angajat, dar nu se ştie pentru cât timp), acesta se va alătura partidelor care promit să abordeze situaţia cu o mână forte şi care ştiu clar că de vină sunt anumiţi oameni. Preferabil străini. Dreapta are deja un "issue" pentru campanie, adică problema imigranţilor care fac scandal şi care le iau bătinaşilor locurile de muncă. Partidele de extremă dreaptă vor câştiga cel mai mult de pe urma acestui gen de discurs, după cum se vede deja în cazul lui Gert Wilders, un fel de C.V. Tudor al Olandei, care, în afara blamării imigranţilor, nu prea are mare lucru de zis.
Însă cel mai puternic atu al partidelor de dreapta este faptul că nu mai sunt de dreapta. O series de factori au forţat mai toate partidele care au trecut pe la guvernare de vreo 10 ani încoace să se mişte către centru, iar vechile graniţe ideologice aproape că au dispărut. Astfel, partidele de stânga s-au văzut nevoite să accepte sistemul capitalist producător de prosperitate, iar partidele de dreapta au tăcut şi au înghiţit sisteme de sănptate publice şi asigură sociale.
Moartea ideologiilor a fost demonstrată recent de cptre acţiunile guvernanţilor din Franţa şi Germania. Trezindu-se faţă în faţă cu criza, doamna Merkel şi soţul frumoasei Carla Bruni, al cărui nume îmi scapă pe moment, au făcut vânt pe fereastră ideologiei pieţei libere şi au trecut la salvarea economiilor respective prin intervenţia masivă a statului. Lucru care a lovit puternic partidele de stânga în această campanie electorală, deoarece le-a lăsat în imposibilitatea de a propune o alternativă la politicile partidelor de dreapta.