Cei patru cavaleri ai viitorului sunt trei
Masa cavalerilor
Observatorii cu simţul istoriei trebuie să fi zâmbit discret în timpul întâlnirii la vârf a reprezentanţilor grupului BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China) în Yekaterinburg, oraşul în care ultimul ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea, şi familia sa au fost executaţi de către Bolşevici, în 1918. Faptul că grupul BRIC se defineşte, inevitabil, ca o alternativă la parteneriatul SUA-UE a dat naştere unor teorii amuzante, bazate pe rolul simbolic jucat de oraş în sfârşitul unei epoci în istoria Rusiei şi a lumii şi începutul uneia noi.
Însă sfârşiturile şi începuturile epocilor sunt, de obicei, mai greu de legat de un eveniment anume. Cert este faptul că unul dintre subiectele pe care liderii celor patru ţări s-au adunat să îl discute este poziţionarea lor într-o posibilă (şi din ce în ce mai probabilă) eră post-dolar. Ţările grupului BRIC sunt principalii jucători nemulţumiţi de poziţia SUA şi UE în vârful sistemului financiar mondial, iar, în momentul de faţă, acestea se află şi în măsură să încerce să modifice sistemul pe care speră să îl domine cât mai curând.
Ca într-un roman din secolul al XIX-lea, Brazilia, Rusia, India şi China, par din ce în cel mai mult grupul moştenitorilor "tineri", care aşteaptă ca tutorii în vârstă să moară pentru a pune mâna, în fine, pe bani. Primele mişcări în acest sens au fost făcute deja atunci când trei dintre cele patru ţări, adică Brazilia, Rusia şi China, au anunţat că au de gând să cumpere obligaţiuni denominate în DST, a căror emitere este analizată de către Fondul Monetar Internaţional ca o modalitate de a obţine bani pentru ţările aflate în dificultate. Cele trei ţări sunt gata să investească împreună 70 de miliarde de USD, sub formă de bonuri de tezaur SUA, în emisiunea de obligaţiuni, dacă va avea loc.
Această mişcare are două scopuri principale. Primul scop este convertirea unei părţi însemnate din rezervele de bonuri de tezaur emise de Guvernul SUA şi denominate în USD, în obligaţiuni FMI, denominate în Drepturi Speciale de Tragere şi, astfel, la adăpost de fluctuaţiile şi devalorizarea dolarului. Cel de-al doilea scop este câştigarea de prestigiu la nivel internaţional prin demonstrarea stabilităţii şi prosperităţii economiilor BRIC, care îşi permit, în vremuri de criză, să întindă o mână de ajutor ţărilor mai mici aflate în criză.
Lista de revendicări
Şi, pentru că mâna de ajutor nu vine niciodată singură, moştenitorii au început să scoată la iveală lista cu pretenţii. Primele puncte pe listă sunt uşor de identificat în declaraţia adoptată de participanţii la summit-ul de la Yekaterinburg. În această declaraţie, cei patru cavaleri ai viitorului anunţă că sprijină procesul de reformă al instituţiilor financiare internaţionale, cerând ca economiile emergente şi în dezvoltare să aibă un cuvânt mai greu de spus în aceste instituţii şi ca cetăţenii lor să aibă acces la funcţiile de conducere din FMI şi Banca Mondială. Practic, ţările BRIC anunţă SUA şi UE că ar dori să facă şi ele jocurile în sistemul financiar internaţional. Lesne de înţeles că SUA şi UE nu intenţionează să permită aşa ceva.
Este demn de menţionat faptul că ţările BRIC au făcut apel la instituirea unui sistem transparent de alegere a directorilor şi şefilor de departamente din instituţiile financiare internaţionale, bazat pe meritele candidaţilor. Pe lângă faptul că acesta este argumentul clasic al celor care nu au forţa de a-şi impune interesele, este mai mult decât uşor ironic faptul că ţări precum Rusia, China, Brazilia sau India cer transparenţă şi sisteme bazate pe merit.
De asemenea, ţările BRIC şi-au exprimat angajamentul faţă de "o diplomaţie multilaterală" în cadrul Naţiunilor Unite şi au reiterat importanţa Braziliei şi Indiei în afacerile internaţionale. Dând la o parte limbajul diplomatic, angajamentul şi reiterarea sunt, pur şi simplu, modul în care Rusia şi China se plâng că tutorii nu le iau în seamă interesele, iar Brazilia şi India se plâng că sunt de-a dreptul irelevante la Naţiunile Unite. În concluzie, putem spune că asistăm nu la o revoluţie în ordinea internaţională, ci la o tragere de mânecă a tutorilor de către moştenitorii care abia aşteaptă să pună mâna pe sistem pentru a trece la rezolvarea rivalităţilor bilaterale.
Sfada cavalerilor
Pentru că cei patru cavaleri nu sunt nici pe departe patru muşchetari, alături la bine şi la rău. Dintre cei patru, Rusia este veriga slabă, care are cele mai multe şanse să cedeze prima. O federaţie alcătuită din grupuri care doresc să scape de sub papucul Guvernului de la Moscova, cu cea mai mică populaţie din grupul BRIC, cu o rată a natalităţii foarte scăzută (- 700.000 de oameni pe an, în 2007), cu o rată uluitoare a alcoolismului în rândul copiilor şi femeilor (vârsta la care copiii încep să bea a coborât la 13 ani), Rusia nu are, practic, un viitor. Faptul că federaţia este guvernată de o combinaţie totalitară şi extrem de coruptă de oligarhi şi KGB-işti, deghizată stângaci într-o democraţie, nu ajută deloc.
India şi China sunt principali candidaţi pentru conducerea grupului, lucru care contribuie la rivalitatea bine cunoscută dintre cele două ţări. Este foarte probabil ca India şi China să nu poată să evite o reglare a conturilor, în viitorul nu foarte îndepărtat, pentru a decide chestiunea supremaţiei sau a supravieţuirii, după cum va fi cazul. Tot ceea ce putem spera este ca acest lucru să se petreacă pe cale economică şi nu militară, deşi lupta pentru asigurarea intereselor comerciale are toate şansele să ia forma războaielor periferice. Iar relaţiile dintre Brazilia şi China nu sunt cu mult mai bune, mai ales având în vedere recenta dispută pe tema preţului oţelului brazilian, care a ajuns mai ieftin decât cel chinezesc.
Pe măsură ce prosperitatea economică şi influenţa internaţională cresc, Brazilia, Rusia, India şi China se vor vedea nevoite să îşi confrunte problemele interne. Toate aceste ţări au pături largi de cetăţeni care nu iau parte la deciziile politice şi pe care prosperitatea economică nu îi ajută semnificativ. Este inevitabil ca resentimentele acestor pături să nu răbufnească la un moment dat şi singurele opţiuni ale celor patru cavaleri sunt iniţierea reformelor interne, alunecarea spre un totalitarism care încetineşte dezvoltarea încercând să o controleze (cazul Rusiei) sau exploziile sociale mai mult sau mai puţin controlate.
Trăim vremuri interesante.
Schimbarea care pluteşte în aer
Peste ani şi ani, istoricii vor privi înapoi către aceste momente şi vor declara solemn că punctul de cotitură în care o paradigmă politico-economică a murit şi una nouă s-a născut se află mai mult sau mai puţin pe unde ne găsim noi acum în timp. Şi chiar şi în spaţiu, într-o oarecare măsură. Desigur, nu există un punct real de cotitură, nu există un moment pe care să îl poţi indica cu siguranţă ca fiind exact momentul în care o paradigmă se naşte. Există doar un proces de transformare continuă în care pot fi distinse anumite faze.
Banii tind să pice din cer
Forma actuală a sistemului politico-economic mondial a fost pusă la punct la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când o semi-putere marginală, SUA, a rămas singura întreagă şi puternică în spaţiul European-Nord American, în timp ce restul puterilor europene s-au distrus între ele, iar câştigătoarea războiului, URSS, a fost izolată împreună cu sateliţii săi.
Înainte de intrarea în război (1939-1940), economia SUA era deja de aproximativ 10 ani în stadiul de moarte clinică şi, după o redresare uşoară la mijlocul anilor '30, plonjase din nou în criză în 1937-1938. Producţia de armament şi muniţie pentru aliaţii europeni şi înzestrarea armatei proprii, au şters peste noapte problemele economice ale SUA, iar înrolarea masivă a făcut să dispară şomajul.
La sfârşitul războiului, SUA a profitat de ocazie pentru a aranja sistemul politico-economic internaţional pentru a-şi asigura propria supremaţie internaţională şi, mai important, pentru a-şi rezolva propriile probleme interne. Demobilizarea şi dezarmarea de la finalul războiului ar fi însemnat întoarcerea economiei SUA la stadiul dinainte de război, caracterizată de scăderea cererii de produse americane, creşterea stocurilor şi şomaj. În 1944, Dean Acheson a apărut în faţa unui comitet al Congresului SUA pentru a da explicaţii în acest sens şi declaraţia lui a pus în faţa parlamentarilor americani două opţiuni: asigurarea pieţelor de export (bani din cer) sau comunism (consumul intern al producţiei interne).
Din această nevoie a SUA de a-şi exporta problemele (asigurarea stabilităţii interne prin implicarea altor ţări) s-a născut Războiul Rece, Planul Marshall, NATO, SEATO şi Pactul de la Bagdad, toate acestea fiind instrumente ale politicii SUA. Războiul Rece, NATO şi înarmarea Germaniei au adus Europa de Vest în tabăra SUA, pentru a micşora competiţia, iar restul lumii aşa-zis libere a fost transformat în tabla de şah al unui nou episod al Marelui Joc.
Deoarece SUA avea nevoie de pieţe de desfacere pentru produsele şi serviciile sale şi pe măsura capacităţii sale industriale, America de Sud, Africa, o parte din Asia şi Europa de Vest au fost transformate în sateliţi economici. Europa de Vest şi Japonia au reuşit să iasă din starea de sateliţi economici ai SUA în anii de după război şi au re-intrat în jocul colonialismului economic, însă au rămas sateliţi politici în cadrul Războiului Rece.
Banca Mondială şi FMI şi-au jucat rolul în dezvoltarea sistemului acordând credite pentru lucrări de infrastructură de mari dimensiuni unor ţări care nu îşi permiteau lucrările şi nici să înapoieze creditele. Însă lucrările asigurau cererea de produse americane şi, astfel, asigurau locurile de muncă ale cetăţenilor SUA. Mai mult, ţările datornice se vedeau nevoite să îşi privatizeze diverse sectoare ale economiilor naţionale, ceea ce însemna, de obicei, vinderea companiilor de stat către companiile din SUA sau Europa de Vest, la preţuri modice.
În toată perioada Războiului Rece, capitalul de investiţii al lumii s-a învârtit într-un cerc restrâns de ţări (Europa de Vest, America de Nord, Australia sateliţii asiatici), ceea ce a dus la creşterea nivelului de trai în aceste ţări mult mai mult decât ar fi fost posibil în alte condiţii. Băncile ţărilor din lumea a treia au participat cu bună ştiinţă la acest sistem, deoarece au preferat să investească în Vest pentru a profita de veniturile mai mari şi mai sigure, în loc să investească în economiile locale (ce-i drept, deosebit de corupte). Însă unul dintre motivele pentru care blocul SUA+Europa de Vest+Australia+sateliţii asiatici a prosperat a fost tocmai încurajarea menţinerii acestor ţări la stadiul de furnizori de materii prime şi pieţe de desfacere (mercantilism – colonialism economic).
O altă componentă importantă a sistemului mondial este faptul că dolarul american nu mai are acoperire în aur din 1971, când Richard Nixon a pus capăt operaţiunilor de răscumpărare cu aur a hârtiilor emise de Federal Reserve. În acel moment, dezvoltarea economică a ţărilor din Europa de Vest şi efortul financiar cerut de Războiul din Vietnam ameninţau să modifice profund sistemul economic prin anularea supremaţiei economice a SUA. Îndepărtarea posibilităţii de răscumpărare a dolarilor în aur a permis SUA să tipărească bani după dorinţă şi, astfel, să ajungă la un deficit bugetar imens fără consecinţe pe termen scurt.
Însă principala consecinţă a acestei decizii a fost faptul că ţările străine nu mai aveau nici o modalitate de a scăpa de dolarii acumulaţi în urma comerţului cu SUA. Băncile centrale din toată lumea au de ales în a ţine dolarii în seifurile lor, ceea ce costă bani şi nu aduce nici un beneficiu, sau a-i reinvesti în economia americană prin cumpărarea de obligaţiuni de stat SUA. Astfel, băncile centrale finanţează Guvernul SUA şi diversele sale programe, inclusiv cele două războaie din Irak şi Afganistan.
Punctul de cotitură
Dar nici un lucru nu durează la nesfârşit, iar finalul sistemului actual este aproape. Criza actuală este, în mare parte, o corecţie a sistemului cauzată de amânarea efectelor unor crize precedente în SUA şi de faptul că disponibilitatea extrem de mare a finanţărilor a dus la lipsă de responsabilitate în investiţii în Europa şi SUA. Economiile emergente au fost lovite puternic de criză, deoarece depind de credite pentru a rămâne în picioare, însă tendinţa pe termen lung este în favoarea lor.
Conform FMI, ţările BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) au reprezentat aproape jumătate din creşterea globală anul trecut (China a reprezentat un sfert de una singură), iar pieţele lor sunt departe de maturitatea pieţelor din blocul de Vest, ceea ce le face foarte atractive din punct de vedere al marjelor de profit. Locuitorii acestor ţări mănâncă mai bine, îşi folosesc maşinile mai des şi au nevoie de mai multe case, supermarketuri, uzine, birouri, aeroporturi, utilităţi, produse şi servicii. Capitalul de investiţii al lumii se îndreaptă deja către aceste ţări.
Pe măsură ce nivelul de trai al acestor ţări creşte, nivelul de trai al blocului din Vest scade, coborând către o medie. Mai multe locuri de muncă în Brazilia înseamnă mai puţine locuri de muncă în SUA, iar produsele acestor ţări tind să fie mai ieftine. În plus, ţările în curs de dezvoltare pot adopta mai uşor tehnologii de ultimă oră deoarece nu au infrastructuri imense care trebuie modificate.
Evoluţia SUA în secolul XX şi, putem spune, istoria în general, ne arată că puterea economică este urmată de puterea politică şi puterea militară. Eşecul negocierilor OMC de anul trecut, în cadrul cărora ţările în curs de dezvoltare au refuzat să accepte termenii politicilor agrare concepute de blocul de Vest (protecţia fermierilor din Vest pe seama fermierilor din restul lumii), este un semnal în acest sens. În momentul în care dolarul american va fi abandonat ca monedă de rezervă a lumii şi locul său va fi luat de una sau mai multe monede, bugetul de „apărare" al SUA va deveni imposibil de menţinut la nivelul actual, iar schimbarea va deveni imposibil de negat.