Un precedent pe care îl vom regreta
Pas cu pas, încetul cu încetul, Noua Europă intră pe uşa din dos, ca să nu deranjeze cumva cetăţenii care îşi beau cafeaua în pridvor şi discută despre criza din Grecia, despre criza internaţională sau despre crizele lor locale. Şi primul lucru pe care îl face este să schimbe nişte chestii pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, înainte ca cetăţenii să îşi dea seama ce se petrece.
Noua Europă este ceea ce o mare parte dintre europeni refuză să primească pe uşa din faţă: o structură legislativă şi executivă care a pornit la drum protejată de o birocraţie. Până mai ieri, Europa însemna continentul pe care ne găsim (unii dintre noi) şi ale cărui ţări încercau să îşi coordoneze anumite politici. Cel puţin la nivel declaratoriu. Acum avem de-a face cu Noua Europă, o structură plină de oameni ambiţioşi (şi nu tocmai uniţi) care, în curând, vor avea la dispoziţie şi banii pentru a face tot ce le trece prin cap.
Chiar dacă diverse ţări au respins Constituţia Europeană şi Tratatul de la Lisabona, criza economică le-a oferit acelor oameni ambiţioşi pretextul potrivit pentru a transforma Noua Europă în ceva concret, fără a mai trece prin faza de aprobare de către cetăţeni.
Pe de-o parte înţeleg şi sunt de acord cu ideea că o uniune monetară nu poate rezista fără o uniune economică mai largă, o coordonare a politicilor economice la nivel continental. Evident, o uniune economică atrage după ea o uniune politică. Apoi o uniune de politică externă, una militară, una socială ş.a.m.d. Practic, fie facem treaba până la capăt, fie încheiem proiectul atunci când uniunea monetară este distrusă de forţele care exercită presiune asupra ei.
Însă ceea ce se întâmplă în aceste momente reprezintă un precedent pe care îl vom regreta amarnic. În aceste zile se decide soarta Europei şi forma pe care o va avea Noua Europă, structura care ne va conduce în viitor. Nu suntem puşi la curent cu discuţiile care au loc între aleşii din diferite ţări. Nu ştim ce se întâmplă în spatele uşilor închise. Nu ştim exact cine ia deciziile, cum şi de ce. Nu ni se cere părerea asupra soluţiilor care urmează să fie implementate.
Mai mult decât atât, Noua Europă ne este băgată pe gât cu ocazia unei crize de către oameni care contează pe faptul că o să tăcem din gură şi o să o înghiţim şi pe asta. Ceea ce se pare că o să se şi întâmple. Strategia folosită şi răspunsul cetăţenilor la această strategie spune o mulţime de lucruri atât despre cei de la putere, cât şi despre cetăţeni. Dar, evident, nu are rost să ne aşteptăm la altceva. Oamenii care construiesc Noua Europă sunt tot cei vechi, cei care ne-au condus şi până acum. Iar cetăţenii Noii Europe sunt tot cei vechi, cei care s-au spus şi până acum.
Şi pentru a încheia pe o notă cu nimic mai încurajatoare decât ce am avut de zis până acum, vă ofer ca exemplu chiar prima decizie luată în cadrul Noii Europe: constituirea unui fond comun pentru sprijinirea statelor care au probleme financiare. Primul stat pe listă este, aşa cum ştim, Grecia. Problema Greciei este că s-a împrumutat prea mult şi că acum are nevoie de un ajutor de la Uniunea Europeană pentru că costul unor împrumuturi noi este prea mare şi ţara riscă să intre în incapacitate de plată. Ce înseamnă incapacitatea de plată? Înseamnă că ţara nu îşi mai poate plăti creditorii. Cine sunt creditorii? Băncile şi fondurile de investiţii care i-au împrumutat Greciei, cu bună ştiinţă, mai mulţi bani decât era cazul.
Adică taxele strânse de la cetăţenii Uniunii Europene vor fi folosiţi pentru ca o serie de bănci şi fonduri de investiţii, care acţionează în numele unei alte serii de investitori şi acţionari, să nu piardă cumva banii împrumutaţi unei ţări despre care ştiau că, în câţiva ani, nu va mai putea plăti. Ăsta este prezentul şi ăsta va fi şi viitorul. Atunci când auziţi că o ţară europeană a majorat nişte taxe, gândiţi-vă că a mai fost salvat un investitor, un fond mutual sau o bancă. Să trăiţi bine în Noua Europă.
Nu ei au câştigat, ci noi am pierdut
Sheherzadah, the artsy pixie, şi-a vărsat amărăciunea pe blogul ei cu privire la recenta decizie a Curţii Constituţionale de a le da una peste bot cetăţenilor prin secretizarea declaraţiilor de avere ale demnitarilor şi prin emascularea Agenţiei Naţionale pentru Integritate. După ce Curtea a scăpat de C.N.S.A.S. şi de ameninţarea eternă a fantomelor care se puteau ridica din trecutul comunist, acum ne-a făcut bucuria de a scăpa şi de A.N.I. şi de fantomele averilor construite prin furt.
Deşi nu am fost la fel de indignat ca Sheherzadah atunci când am auzit de această decizie, sunt de acord că ea reprezintă o victorie a oligarhiei române asupra masei cetăţenilor şi, ca atare, că este unul dintre cele mai proaste veşti din ultima vreme. Nu cred că are rost să explic de ce ascunderea situaţiei financiare şi a intereselor celor care ne conduc este un gest semnificativ, dar aş vrea să spun de ce emascularea A.N.I. nu mi se pare importantă.
Din punctul meu de vedere, consider că trebuie făcută o diferenţă între A.N.I, o agenţie de stat, şi accesul la declaraţiile de avere ale demnitarilor. A.N.I. este o creaţie a statului, o agenţie al cărei fundament este pur politic şi care trăieşte sau moare în funcţie de curentele politice şi de găştile care se perindă la putere. Existenţa ei nu este importantă. Mai mult, aş zice că activitatea A.N.I. nu prea are de ce să mă facă să o regret. România continuă să fie o ţară foarte coruptă, iar investigaţiile efectuate la sesizarea A.N.I. nu au dat rezultate.
Este adevărat că rezultatele nu depind de A.N.I., dar la ce foloseşte o agenţie care îşi face oarecum treaba, dacă oligarhii au la dispoziţie diverse metode de a trece investigaţiile pe linie moartă? Pe de altă parte, A.N.I. mi s-a părut de la bun început o agenţie creată de o gaşcă de politicieni pentru a îşi investiga adversarii şi a le face dosare. Dispariţia ei nu o să schimbe nimic, la fel cum înfiinţarea ei nu a schimbat nimic.
Dar, deşi A.N.I. este o creaţie politică, puterea de a avea acces la declaraţiile de avere ale demnitarilor, puterea de a le verifica şi puterea de a investiga discrepanţele sau conflictele de interese sunt lucruri de interes public, mult mai importante decât orice agenţie guvernamentală. În loc să ne enervăm sau să fim deprimaţi că a dispărut A.N.I., mai bine să ne enervăm că nu putem înfiinţa prin vot direct comisii independente de cetăţeni care să cerceteze, verifice şi recomande pentru investigare averile celor care ne conduc. Asta înseamnă interesul public.
A deplânge dispariţia A.N.I. înseamnă, încă o dată, a deplânge faptul că nu mai putem conta pe politicieni pentru a se verifica şi pedepsi între ei, la bunul lor plac. La 20 de ani de la Revoluţie, suntem în aceeaşi situaţie în care eram şi pe vremea comuniştilor: nu suntem cetăţeni, ci ceea ce Walter Karp denumea „un electorat apatic, recunoscător pentru favoruri meschine”. Asta este problema noastră.
Note şi observaţii – partea a III-a
Condiţia opusă, cea mai sigură pentru puterea partidelor, este apatia publicului, recunoştinţa pentru favorurile mărunte şi un sentiment puternic şi general de inutilitate a luptei politice. Cu toate acestea, apatia politică, inutilitatea şi recunoştinţa meschină nu sunt naturale. Ceea ce se află în spatele lor nu este "natura umană", ci credinţa cetăţenilor că politica şi guvernul pot face prea puţin pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă; credinţa că cetăţenii nu sunt conduşi de oameni cărora le-au încredinţat puterea lor, ci de circumstanţe şi de "forţe" istorice, de lucruri pe care oamenii nu le pot controla; credinţa că abuzurile de putere şi nedreptăţile sunt cumva inevitabile şi trebuie îndurate pentru că nu pot fi eliminate. - W. Karp
Despre partide
Teoretic, în sistemul democratic de guvernare, puterea stă în mâinile poporului, iar rolul partidelor este de a identifica şi promova persoane capabile de a administra banul public şi de a lua decizii care privesc modul de desfăşurare a vieţii politice, economice şi sociale a ţării. Practic, ştim cu toţii că acest lucru nu se întâmplă, deoarece partidele sunt interesate, în primul rând, de supravieţuirea şi bunăstarea proprie şi, în acest scop, vor promova candidaţi dispuşi să se ocupe de aceste lucruri. Aşa cum se poate vedea în fiecare zi, partidele sunt mai mult decât dispuse să încurajeze corupţia şi iresponsabilitatea diverşilor demnitari.
Este în interesul partidelor să limiteze dezbaterea subiectelor de interes public şi tragerea la răspundere a demnitarilor. Este în interesul partidelor să limiteze înţelegerea modului în care ţara este condusă. Este în interesul partidelor să limiteze participarea la vot prin încurajarea apatiei şi prin concentrarea eforturilor lor asupra părţii needucate, naive sau corupte a electoratului. Într-un cuvânt, este în interesul partidelor să limiteze sau să interzică accesul cetăţenilor la putere.
Spre ghinionul nostru, partidele deţin monopolul asupra vieţii politice din ţară, lucru care le permite să se constituie într-o a doua bază de putere, diferită de cetăţeni, dar mult mai puternică. Un ales trebuie să se supună judecăţii alegătorilor doar o dată la patru ani, însă are de a face cu partidul în fiecare zi. Mai mult, alegătorii pot fi prostiţi, cumpăraţi sau furaţi, însă e mult mai greu să faci aşa ceva partidului. Iar partidul are la dispoziţie mai multe metode decât masa cetăţenilor de a-şi ţine aleşii la respect sau de a neutraliza rebelii sau adversarii. Este de ajuns să ne aducem aminte de faptul că lucrările de modernizare a Bucureştiului au întârziat ani de zile deoarece un partid a decis să lupte cu toate forţele împotriva primarului oraşului.
Sursa puterii partidelor este exact monopolul lor asupra puterii politice. Cetăţenii pot să meargă de la un partid la altul, dar nu pot să evite sistemul pentru că nu există alternative. Monopolul este încurajat de stat şi de magnaţii din mediul de afaceri, care se pot ridica deasupra taxelor impuse de stat şi care preferă să discute direct cu reprezentanţii unui sistem centralizat, şi de liderii confederaţiilor sindicale, care îşi trag puterea din protecţia acordată de stat sistemului sindical. Sistemul de troc bani contra protecţie legislativă este cel în care se află acum România, iar rezultatul său este centralizarea puterii de decizie în mâinile unui grup restrâns de politicieni şi oameni de afaceri.
De asemenea, putem spune că este în interesul partidelor să blocheze orice încercare de reformă a vieţii politice, economice sau sociale. Reformele tind să introducă factori aleatori, lucru care deranjează pe cei ce preferă un sistem predictibil. Lor li se alătură magnaţii care şi-au creat averile în moduri nu foarte cinstite şi care preferă să aibă cât mai puţină competiţie. Mai mult, o mişcare de reformă încununată de succes într-un anumit domeniu poate da cetăţenilor ideea de a extinde reforma şi către alte domenii. Iar mişcările de reformă tind să atragă exact genul de oameni pe care partidele îl evită: oameni inteligenţi şi entuziaşti, care nu sunt interesaţi de păstrarea în viaţă a unui sistem corupt.
Astfel, este în interesul oamenilor corupţi şi nu foarte competenţi, care ajung să populeze partidele, să promoveze oameni la fel de corupţi şi de incompetenţi, dar care au în comun acelaşi lucru: înţeleg sistemul şi se pricep să îl facă să meargă.