Un vid ideologic periculos
Avem o problemă de natură ideologică. Am intrat în secolul trecut cu capitalism, republicanism şi democraţie şi am cules pe drum fascismul, iar socialismul şi comunismul au ajuns mişcări de mare amploare (adică minorităţi radicale au reuşit să le impună majorităţii). O bună parte a secolului ne-am certat între noi încercând să ne convingem unii pe alţii că una sau alta dintre opţiunile de mai sus este cea bună, ne-am împărţit în tabere, ne-am luptat între noi. Discursul a devenit când mai radical, când mai moderat.
La sfârşit, în anii '90, a rămas în picioare capitalismul, ascuns oarecum sub o combinaţie de ideologii de faţadă: piaţa liberă (o idee interesantă, dar inexistentă în practică) şi democraţia (în extrem de marea majoritate a cazurilor o mască pentru oligarhie). În timpul anilor în care ne prefăceam că ne luptăm, cunoscuţi şi sub numele de „Războiul Rece”, S.U.A., întruparea pe pământ a capitalismului, a trecut prin mai multe crize economice, însă forma economiei sale nu s-a schimbat în bine. Încercările de a sugera că poate ar fi bine ca şi capitalismul să fie îmbunătăţit s-au lovit mai mereu de răspunsuri de genul: „ţii cu ceilalţi, nu-i aşa”. Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi în tabăra cealaltă.
Însă acum suntem în 2009 şi capitalismul a reuşit să ne ducă la o criză de toată frumuseţea, ale cărei cauze sunt pur interne. Nu se mai poate da vina pe un embargo al O.P.E.C., ca în anii '70, pentru că mai toată lumea ştie că o mână de instituţii financiare, inima capitalismului american, sunt de vină. Şi nu sunt de vină pentru că statul, duşman al iniţiativei economice, le-a îndemnat să dea împrumuturi unor oameni care nu şi le permiteau sau să se joace cu produse financiare aberante. Mai mult chiar, statul a fost plătit să stea de-o parte şi să lase instituţiile financiare să facă ce vor.
Aşa că avem o criză financiară şi una ideologică. Sistemul capitalist s-a dovedit mai şubred şi mai expus la greşeli decât se considera, iar alternativele au fost deja discreditate. Nu mai există nici un sistem nepătat, care să poată fi scos din cutie ca soluţie la toate problemele noastre. Ne uităm în oglindă şi nu putem să mai trecem cu vederea propriile noastre bube. Iar imaginaţia politică pare să ne fi secat. Şi mă întreb ce va urma. Ce creatură ideologică va ieşi din vid?
Reformarea sistemului dinăuntrul său
Reformarea sistemului din interiorul său este o idee... bună, dar nepractică din punctul meu de vedere. Ofer două motive principale:
1 - consumul de energie este prea mare. Reformarea sistemului din interior, presupunând că eşti implicat în el, îmi sună ca o încercare de a devia cursul unui râu începând săpăturile în mijlocul râului. Se consumă energie, în acelaşi timp, pentru a participa la sistem şi pentru a-l modifica încet-încet. Schimbarea în sine oferă o serie mare de factori de care trebuie ţinut cont fără să mai adaugi şi factorii existenţi în interiorul sistemului. În plus, ai toate şansele ca eforturile tale să fie subminate de la un capăt la altul.
2 - validarea sistemului. Vasile Ernu observa excelent că intelectualii care au încercat să schimbe comunismul din interior nu au schimbat nimic. Sistemul s-a folosit de ei pentru a se legitima, i-a mituit cu funcţii şi avantaje şi i-a ţinut departe de puterea reală. Capitalismul a făcut exact acelaşi lucru cu ei. Părerea mea este că e inutil să continuăm în stilul ăsta. Singurul care are de câştigat este sistemul în sine, care are nevoie de o opoziţie oficială, civilizată şi cuminte.
Mişcarea de centralizare a anilor 1930
Henry C.K. Liu, analist independent din Asia, publică pe site-ul său o serie de articole sub titlul "The Socialist Revolution Started 90 Years Ago in China". Câteva paragrafe interesante mi-au atras atenţia deoarece nu m-am gândit până acum să privesc sistemele economice folosite de către S.U.A., Germania şi U.R.S.S. (principalii actori ai celui de-al Doilea Război Mondial) în anii '30 ai secolului trecut ca fiind foarte similare în anumite privinţe:
Starting from 1928, the Soviet economy was put under a system of central planning whereby all modes of production were socialized and foreign trade de-emphasized in favor of a largely autarkic system of domestic demand and supply. The success of the autarkic approach in the USSR induced the Third Reich to adopt it in 1933 for Germany.
The irony was that both Soviet and Nazi central planning adopted much of the effective techniques of successful US experience in corporate planning in the era of big trusts. By 1904, 318 trusts controlled about two-fifths of US manufacturing output, not counting powerful trusts in non-manufacturing sectors such as railroads, local transit, and banking [...]
Shit happens and it will cost you
Am impresia că atunci când dumnezeu i-a zis miticului Avram să îşi omoare copilul pentru gloria divină, Avram a dat din umeri şi a purces la îndeplinirea poruncii gândindu-se că sistemul e sistem şi că doar ascultarea oarbă a celui de la vârf, de la care vine tot binele şi tot răul, dă roade pe termen lung. Asta e o atitudine înţeleaptă din partea unui om pentru care un fiu în plus sau în minus nu se compară cu prestigiul de a fi primul patriarh al tribului de ciobani aleşi de unica fiinţă mitică adevărată ca să fie poporul ales. Merită ţinut minte că cuvântul cioban a fost sinonim cu hoţ vreme de multe secole.
Dar atitudinea lui Avram s-a păstrat mai mult sau mai puţin intactă de-a lungul timpului, pe măsură ce oamenii au inventat alte sisteme şi au modelat societăţile lor în alte forme. Dacă minoritatea care impune forma are destulă forţă pe care să se bazeze, o mare parte a societăţii respective va ajunge până la urmă la concluzia că se poate schimba după sistem, oricât de absurd este sistemul.
Însă orice sistem are preţul său, pe care cea mai mare parte a societăţii îl plăteşte cu vârf şi îndesat. Preţul comunismului s-a măsurat în banii pe care nu i-am avut, în prosperitatea de care nu am avut parte, în mâncarea proastă pe care a trebui să o îndurăm. Preţul capitalismului se măsoară în principiile aruncate la coş, în dispariţia valorii ideilor, lucrurilor şi persoanelor şi înlocuirea lor cu preţuri. Iar marea masă a societăţii este gata din nou să îl plătească, la fel ca amicul Avram. Fără să se întrebe de ce.
Ernu reloaded, capitalismul şi comunismul
Cartea lui Vasile Ernu, "Ultimii eretici ai imperiului", începe să facă deja valuri pe Internet, lucru foarte bun deoarece o consider deja ca fiind una dintre cele mai interesante cărţi pe care le-am citit în ultimul timp.
M-am gândit mult la Capitolul XIII, în care Ernu explică diferenţa fundamentală dintre capitalism şi comunism şi de ce capitalismul este mai periculos decât comunismul dintr-un anumit punct de vedere.
The Good Book
Mai întâi, când vorbim despre proiectul comunist, trebuie să pornim de la ideea că scopul lui este să subordoneze economicul politicului. Într-un astfel de sistem, politicul este suveran, şi nicidecum economicul. În al doilea rând, susţine el, trebuie ştiut că sistemul politic are ca mediu limba, în timp ce sistemul economic are ca mediu banii. Prin urmare, politicul se bazează pe cuvinte, fraze, decrete, argumente, programe, adică pe limbaj, pe când economicul se bazează pe cifre, pe bani. Ce a fost Revoluţia din Octombrie ? se întreabă amicul nostru. Din această perspectivă a fost un fel de linguistic turn unde a avut loc transferul societăţii din mediul banilor în mediul limbajului. Din acest fapt decurg toate consecinţele.
