Discursul meu de preşedinte
Chiar dacă o să mai treacă ceva timp până la o posibilă administraţie Flavius Iulianus, am decis astă seară să scriu discursul meu de preşedinte proaspăt ales, evident după ce am terminat de ţopăit pe scenă ca un prostănac. Acesta este discursul pe care mi-ar plăcea să îl ţin naţiunii, eventual transmis în direct în Piaţa Universităţii pentru a mă putea bucura de reacţiile fanilor mei adunaţi acolo.
Stimaţi români, drag popor,
Vin în faţa voastră în această seară pentru a vă explica situaţia ţării şi pentru a vă cere să faceţi o alegere care va decide viitorul României şi care va face mult mai uşoară munca viitorului guvern.
În cursul campaniei electorale am promis să fim cinstiţi şi să luptăm împotriva corupţiei, dar acum că am ajuns la putere (lucru pentru care ţin să vă mulţumesc) am decis să dăm cărţile pe faţă şi să avem o discuţie serioasă pe această temă. Bine, e mai curând un monolog serios, dar asta e viaţa.
Situaţia ţării în momentul de faţă este următoarea: suntem o ţară de mâna a treia pe care nu o respectă nimeni, dar de care unii încearcă să se folosească în diverse moduri şi pentru diverse scopuri. Investitorii care vin în România nu vin aici în ciuda faptului că suntem săraci, corupţi şi înapoiaţi, ci tocmai pentru că suntem săraci, corupţi şi înapoiaţi. Unii vor să se folosească de noi pentru că suntem ieftini, aţii pentru că suntem gata să vindem aurul din casă pentru tinicheaua lor, iar alţii vin să ne păcălească pentru că suntem proşti. Marile puteri din Vest şi din Est ne privesc cu dispreţ şi cu cât încercăm să îi imităm mai tare, în stilul nostru levantin, cu atât le e mai scârbă de noi.
Prosperitatea de la mijlocul deceniului trecut s-a datorat în mare parte prostiei şi corupţiei noastre. Băncile comerciale au dat credite oricui, deşi atât bancherii, cât şi autorităţile (inclusiv guvernatorul Băncii Naţionale) ştiau unde va duce acest lucru. Iar noi, românii, am luat aceste credite şi am acceptat un nivel de trai ridicat, dar imposibil de susţinut pe termen mediu, crezând că în fine ne-am ajuns şi că suntem mai bogaţi pentru că merităm acest lucru. Evident, investitorii care au fost atât de drăguţi cu noi au prezentat şi nota de plată. Mare parte din această notă a fost secretă, dar multe dintre efectele ei sunt publice. Sper că vă place noul Cod al Muncii, pentru că şi el este parte din notă.
Aşa cum am spus mai devreme, am promis în campanie să fim cinstiţi şi să stârpim corupţia în România. Dar şi acest lucru presupune o notă de plată. Toţi investitorii care au venit aici pentru a profita de pe urma noastră o să plece în alte ţări. Un guvern care nu ia şpagă pentru a risipi banii voştri sub forma contractelor publice nu are cum să fie pe placul celor care s-au aciuat aici pentru a jefui bugetul. Un guvern care apără interesele poporului care l-a ales nu va mulţumi investitorii străini care consideră că interesele lor au prioritate. Nici nu mai vorbesc de impactul pe care un asemenea guvern îl va avea asupra oamenilor de afaceri români. Nu ştiu câţi o să mai rămână în libertate după ce terminăm de investigat corupţia. Probabil destul de puţini.
Dar primul efect al unui asemenea guvern va fi sărăcia lucie. Investitorii corupţi vor sfârşi în puşcărie sau vor fugi. Mii de firme se vor închide, sute de mii de locuri de muncă vor dispărea rapid. Nivelul de trai se va prăbuşi atât de mult încât o să vi se pară că ne-am întors pe vremea lui Ceauşescu. Cum o parte a populaţiei va fugi din ţară, iar alta poate că se va răscula, este posibil ca România însăşi să nu supravieţuiască acestui acces de cinste.
Aşa că am venit în această seară în faţa voastră pentru a vă spune că peste două săptămâni veţi fi chemaţi la urme pentru cel mai important referendum din 1989 încoace. Buletinele de vot vor avea pe ele două opţiuni: „Bogat, corupt şi sclav” şi „Sărac, cinstit şi liber”. Mi-ar plăcea să vă pot oferi opţiunea „Bogat, cinstit şi liber”, dar nu este posibil. Nu acum, nu aici. Prin acest referendum veţi decide viitorul ţării în deplină cunoştinţă de cauză. Mărturisesc că sunt foarte curios care va fi rezultatul.
O seară bună tuturor.
După 20 de ani de libertate
Se poate spune că criza economică a pus capăt mulţumirii absurde care a dominat societatea română în ultimii ani, în care goana după bani a distrus structura ciudată de valori moştenită din perioada comunistă şi modificată în sărăcia şi dezamăgirea anilor '90 pentru a o înlocui cu o fantastică lăcomie. Sub impactul dispariţiei bonusurilor, măririlor de salarii şi, până la urmă, a locurilor de muncă, societatea română s-a văzut nevoită să privească din nou în ochi sistemul politic pe care l-a tolerat fără mari probleme atâta vreme cât o parte a populaţiei avea destui bani pentru shopping. Evident, priveliştea sistemului politic nu este una plăcută.
La 20 de ani de la Revoluţia din 1989, România are, în mare parte, acelaşi sistem politic ca şi pe vremea comunismului. Ţara continuă să fie condusă de un grup restrâns de oameni care controlează cea mai mare parte a vieţii politice şi o parte a vieţii economice şi care acţionează în folosul propriu, în timp ce restul ţării este lăsat să se descurce cum poate. Este adevărat că acest sistem a trecut prin schimbări majore pe anumite planuri, dar trebuie subliniat că modul fundamental de funcţionare a rămas acelaşi. O gaşcă de politicieni şi oameni de afaceri, nereprezentativă şi ruptă de restul populaţiei, coruptă şi clientelară, continuă să facă jocurile, având ca scop principal propria supravieţuire şi îmbogăţire.
Şi cum ar putea fi altfel? Oamenii care au creat şi care populează acest sistem sunt cei formaţi în perioada comunistă şi care, după Revoluţie, au construit din reflex singurul tip de sistem în care ştiau să funcţioneze şi în care erau relevanţi. Din acest punct de vedere, trăsăturile strâmbe ale „democraţiei” române sunt perfect explicabile: un sistem bazat pe partide fără ideologii, dominat de personalităţi care trag după ele partide pline de nulităţi, corupţia şi clientelismul care protejează mediocrităţile şi interesele, apatia şi ignoranţa electoratului care visează aiurea la un nou Vlad Ţepeş.
Şi, pentru că sistemul nu poate supravieţui fără aceste trăsături fundamentale, ele nu au cum să dispară în timpul crizei economice. Este inutil să ne aşteptăm la competenţă din partea Guvernului, Preşedintelui sau Parlamentului deoarece competenţa contravine legilor sistemului actual. Competenţa este duşmanul politicienilor care au ajuns la putere îngrădind opţiunile unui electorat ignorant. Cooperarea pentru binele ţării este inacceptabilă pentru găştile rivale de politicieni şi oameni de afaceri care se luptă din patru în patru ani pentru a ajunge în poziţia de a jefui banul public şi resursele ţării.
De ce ne-ar mira că, atunci când a venit momentul deciziilor dureroase şi nepopulare, cei care suferă sunt tot fraierii de la baza societăţii şi nu rechinii care prăduiesc bugetul cu firme căpuşă şi contracte preferenţiale, deoarece supravieţuirea rechinilor şi a sistemului este mai importantă decât supravieţuirea populaţiei. Pe de altă parte, fraierii respectivi sunt cei care susţin şi legitimizează sistemul cu voturile lor. Răsplata pentru aceste voturi va fi o economie convalescentă pe termen mediu (cel puţin), dar nişte rechini sănătoşi.
Rezultatul previzibil al aventurii României pe tărâmul crizei economice va fi sporirea controlului statului asupra economiei, menţinerea prestigiului României de ţară guvernată de hoţi şi incompetenţi şi locul fruntaş pe care îl ocupăm în clasamentul celor mai slab dezvoltate ţări din Europa. După 20 de ani de libertate, suntem exact acolo unde am fost întotdeauna, în ţara furtului căciulii şi a ciclului etern al morţii caprei vecinului. Şi aici vom rămâne până când vom scăpa de găştile de la putere şi de sistemul bazat pe interesul propriu şi pe termen scurt al unui grup restrâns de oameni corupţi.
Nu ei au câştigat, ci noi am pierdut
Sheherzadah, the artsy pixie, şi-a vărsat amărăciunea pe blogul ei cu privire la recenta decizie a Curţii Constituţionale de a le da una peste bot cetăţenilor prin secretizarea declaraţiilor de avere ale demnitarilor şi prin emascularea Agenţiei Naţionale pentru Integritate. După ce Curtea a scăpat de C.N.S.A.S. şi de ameninţarea eternă a fantomelor care se puteau ridica din trecutul comunist, acum ne-a făcut bucuria de a scăpa şi de A.N.I. şi de fantomele averilor construite prin furt.
Deşi nu am fost la fel de indignat ca Sheherzadah atunci când am auzit de această decizie, sunt de acord că ea reprezintă o victorie a oligarhiei române asupra masei cetăţenilor şi, ca atare, că este unul dintre cele mai proaste veşti din ultima vreme. Nu cred că are rost să explic de ce ascunderea situaţiei financiare şi a intereselor celor care ne conduc este un gest semnificativ, dar aş vrea să spun de ce emascularea A.N.I. nu mi se pare importantă.
Din punctul meu de vedere, consider că trebuie făcută o diferenţă între A.N.I, o agenţie de stat, şi accesul la declaraţiile de avere ale demnitarilor. A.N.I. este o creaţie a statului, o agenţie al cărei fundament este pur politic şi care trăieşte sau moare în funcţie de curentele politice şi de găştile care se perindă la putere. Existenţa ei nu este importantă. Mai mult, aş zice că activitatea A.N.I. nu prea are de ce să mă facă să o regret. România continuă să fie o ţară foarte coruptă, iar investigaţiile efectuate la sesizarea A.N.I. nu au dat rezultate.
Este adevărat că rezultatele nu depind de A.N.I., dar la ce foloseşte o agenţie care îşi face oarecum treaba, dacă oligarhii au la dispoziţie diverse metode de a trece investigaţiile pe linie moartă? Pe de altă parte, A.N.I. mi s-a părut de la bun început o agenţie creată de o gaşcă de politicieni pentru a îşi investiga adversarii şi a le face dosare. Dispariţia ei nu o să schimbe nimic, la fel cum înfiinţarea ei nu a schimbat nimic.
Dar, deşi A.N.I. este o creaţie politică, puterea de a avea acces la declaraţiile de avere ale demnitarilor, puterea de a le verifica şi puterea de a investiga discrepanţele sau conflictele de interese sunt lucruri de interes public, mult mai importante decât orice agenţie guvernamentală. În loc să ne enervăm sau să fim deprimaţi că a dispărut A.N.I., mai bine să ne enervăm că nu putem înfiinţa prin vot direct comisii independente de cetăţeni care să cerceteze, verifice şi recomande pentru investigare averile celor care ne conduc. Asta înseamnă interesul public.
A deplânge dispariţia A.N.I. înseamnă, încă o dată, a deplânge faptul că nu mai putem conta pe politicieni pentru a se verifica şi pedepsi între ei, la bunul lor plac. La 20 de ani de la Revoluţie, suntem în aceeaşi situaţie în care eram şi pe vremea comuniştilor: nu suntem cetăţeni, ci ceea ce Walter Karp denumea „un electorat apatic, recunoscător pentru favoruri meschine”. Asta este problema noastră.
Trecutul sună exact ca prezentul
O tăbliţă Asiriană scrisă cu 2.800 de ani înainte de Cristos constituie dovada că repetăm mereu aceleaşi lucruri, cu mici variaţii de la caz la caz.
“Our Earth is degenerate in these later days; there are signs that the world is speedily coming to an end; bribery and corruption are common; children no longer obey their parents; every man wants to write a book and the end of the world is evidently approaching.”
Dacă înlocuim cartea cu blog/messenger/social networking, sună exact ca lumea modernă.
----
Sursa:
Smithsonian, Ten Notable Aplocalypses That (Obviously) Didn't Happen
Banii, Talibanii şi americanii
După opt ani de campanie împotriva Talibanilor, administraţia S.U.A. a început să se întrebe de unde au duşmanii lor bani de aruncat pe armament, solde, operaţiuni de recrutare. Din câte se pare, profiturile obţinute de pe urma vânzării opiului afgan şi din alte activităţi ilegale nu sunt suficiente pentru a finanţa toate operaţiunile Talibanilor. Aşa că acum a ieşit la lumină un fapt care nu îi surprinde foarte tare pe oficialii S.U.A. aflaţi la post în Afganistan.
S.U.A. şi alţi donatori internaţionali au investit câteva miliarde de dolari în Afganistan. O parte din aceşti bani a ajuns în mâinile Talibanilor sub forma taxelor de protecţie pe care contractorii trebuie să le plătească. Practic, dacă doreşti să faci parte din programul de reconstrucţie al Afganistanului şi să duci la bun sfârşit un contract de infrastructură, trebuie să plăteşti taxa de protecţie. Dacă nu plăteşti, muncitorii angajaţi vor fi atacaţi, inginerii pot fi împuşcaţi, iar construcţiile pot fi sabotate sau aruncate în aer.
“Everyone knows this is going on,” said one U.S. Embassy official, speaking privately.