Terorism, piraterie, corupţie ca forme de dialog
În capitolul 29 al cărţii sale, Vasile Ernu vorbeşte despre terorism ca un mesaj radical trimis Vestului de către o altă parte a lumii. Capitolul este dedicat unei analize succinte a terorismului, cauzelor sale şi ţintelor sale şi mi-a dat o uşoară senzaţie de déjà vu pentru că am luat parte la nenumărate discuţii pe această temă pe un anumit forum. În dezbaterile de acolo grupul americanilor susţine cu tărie exact varianta realităţii identificată şi de Ernu ca fiind cea fabricată de experţii care mănâncă o pâine de urma întreţinerii unui conflict mai mult sau mai puţin artificial.
Am stat să mă gândesc şi eu la acest subiect, mai ales după ce am citit ce avea de spus Ernu, cu toate că nu erau lucruri noi. Ideea terorismului ca răspuns la acţiunile Vestului am mai auzit-o şi subscriu la ea întrucâtva. Dar mi-am dat seama brusc că este posibil să nu fi înţeles pe deplin anvergura acestui fenomen. Nici acum nu îl înţeleg pe deplin, însă am o nouă teorie. O minoritate de oameni din Vest (şi nu numai), o minoritate de oameni care au putere, construiesc şi întreţin o anume relaţie cu restul omenirii. Principalele caracteristici ale acestei relaţii sunt economice-financiare-comerciale.
Dialogul, care trece în mare parte neobservat, se poartă în termeni de bani, locuri de muncă, produse, servicii, împrumuturi, profituri, drepturi de autor, drepturi de exploatare, cifre de afaceri şi ezotericul termen "plywood" (prietenii din State ştiu de ce). Terorismul este, în parte, o reacţie la acest dialog a unor oameni care nu îl înţeleg şi nu îl acceptă (nu voi discuta aici despre adrenalină, dorinţa de putere, dogmatismul religios, plăcerea vieţii de infiltrator sau alte motive de acest gen).
Lăcomie, corupţie şi răfuieli între băncile de pe Wall Street
Scena crimei
Rolling Stone a publicat în data de 14 octombrie un alt articol interesant pe tema colapsului pieţei financiare din S.U.A., acesta fiind al treilea reluat de către mine pe acest blog. Articolul este lung, dar merită citit pentru că descrie o adevărată fiesta de corupţie şi lăcomie la care se adaugă răfuieli personale între marile bănci de pe Wall Street şi care a culminat cu distrugerea deliberată a trei dintre ele.
Ceea ce iese la suprafaţă în acest articol, ca şi în articolele precedente, este modul în care goana după bani a marilor companii de pe Wall Street le-a făcut să transforme sistemul de tranzacţionare a instrumentelor într-o junglă pe scară largă, în care doar peştii mari se pot simţi în siguranţă pentru că foştii lor directori, ajunşi în ierarhia Federal Reserve, îi apără de alţi peşti şi de efectele propriilor lor infracţiuni. Ca de obicei, the Securities and Exchange Commission şi the Federal Reserve joacă rolul poliţistului care vine la locul crimei doar ca să bage cadavrul într-un sac şi să observe într-o doară ce de probe există la îndemână.
Despre partide
Teoretic, în sistemul democratic de guvernare, puterea stă în mâinile poporului, iar rolul partidelor este de a identifica şi promova persoane capabile de a administra banul public şi de a lua decizii care privesc modul de desfăşurare a vieţii politice, economice şi sociale a ţării. Practic, ştim cu toţii că acest lucru nu se întâmplă, deoarece partidele sunt interesate, în primul rând, de supravieţuirea şi bunăstarea proprie şi, în acest scop, vor promova candidaţi dispuşi să se ocupe de aceste lucruri. Aşa cum se poate vedea în fiecare zi, partidele sunt mai mult decât dispuse să încurajeze corupţia şi iresponsabilitatea diverşilor demnitari.
Este în interesul partidelor să limiteze dezbaterea subiectelor de interes public şi tragerea la răspundere a demnitarilor. Este în interesul partidelor să limiteze înţelegerea modului în care ţara este condusă. Este în interesul partidelor să limiteze participarea la vot prin încurajarea apatiei şi prin concentrarea eforturilor lor asupra părţii needucate, naive sau corupte a electoratului. Într-un cuvânt, este în interesul partidelor să limiteze sau să interzică accesul cetăţenilor la putere.
Spre ghinionul nostru, partidele deţin monopolul asupra vieţii politice din ţară, lucru care le permite să se constituie într-o a doua bază de putere, diferită de cetăţeni, dar mult mai puternică. Un ales trebuie să se supună judecăţii alegătorilor doar o dată la patru ani, însă are de a face cu partidul în fiecare zi. Mai mult, alegătorii pot fi prostiţi, cumpăraţi sau furaţi, însă e mult mai greu să faci aşa ceva partidului. Iar partidul are la dispoziţie mai multe metode decât masa cetăţenilor de a-şi ţine aleşii la respect sau de a neutraliza rebelii sau adversarii. Este de ajuns să ne aducem aminte de faptul că lucrările de modernizare a Bucureştiului au întârziat ani de zile deoarece un partid a decis să lupte cu toate forţele împotriva primarului oraşului.
Sursa puterii partidelor este exact monopolul lor asupra puterii politice. Cetăţenii pot să meargă de la un partid la altul, dar nu pot să evite sistemul pentru că nu există alternative. Monopolul este încurajat de stat şi de magnaţii din mediul de afaceri, care se pot ridica deasupra taxelor impuse de stat şi care preferă să discute direct cu reprezentanţii unui sistem centralizat, şi de liderii confederaţiilor sindicale, care îşi trag puterea din protecţia acordată de stat sistemului sindical. Sistemul de troc bani contra protecţie legislativă este cel în care se află acum România, iar rezultatul său este centralizarea puterii de decizie în mâinile unui grup restrâns de politicieni şi oameni de afaceri.
De asemenea, putem spune că este în interesul partidelor să blocheze orice încercare de reformă a vieţii politice, economice sau sociale. Reformele tind să introducă factori aleatori, lucru care deranjează pe cei ce preferă un sistem predictibil. Lor li se alătură magnaţii care şi-au creat averile în moduri nu foarte cinstite şi care preferă să aibă cât mai puţină competiţie. Mai mult, o mişcare de reformă încununată de succes într-un anumit domeniu poate da cetăţenilor ideea de a extinde reforma şi către alte domenii. Iar mişcările de reformă tind să atragă exact genul de oameni pe care partidele îl evită: oameni inteligenţi şi entuziaşti, care nu sunt interesaţi de păstrarea în viaţă a unui sistem corupt.
Astfel, este în interesul oamenilor corupţi şi nu foarte competenţi, care ajung să populeze partidele, să promoveze oameni la fel de corupţi şi de incompetenţi, dar care au în comun acelaşi lucru: înţeleg sistemul şi se pricep să îl facă să meargă.