Discursul meu de preşedinte
Chiar dacă o să mai treacă ceva timp până la o posibilă administraţie Flavius Iulianus, am decis astă seară să scriu discursul meu de preşedinte proaspăt ales, evident după ce am terminat de ţopăit pe scenă ca un prostănac. Acesta este discursul pe care mi-ar plăcea să îl ţin naţiunii, eventual transmis în direct în Piaţa Universităţii pentru a mă putea bucura de reacţiile fanilor mei adunaţi acolo.
Stimaţi români, drag popor,
Vin în faţa voastră în această seară pentru a vă explica situaţia ţării şi pentru a vă cere să faceţi o alegere care va decide viitorul României şi care va face mult mai uşoară munca viitorului guvern.
În cursul campaniei electorale am promis să fim cinstiţi şi să luptăm împotriva corupţiei, dar acum că am ajuns la putere (lucru pentru care ţin să vă mulţumesc) am decis să dăm cărţile pe faţă şi să avem o discuţie serioasă pe această temă. Bine, e mai curând un monolog serios, dar asta e viaţa.
Situaţia ţării în momentul de faţă este următoarea: suntem o ţară de mâna a treia pe care nu o respectă nimeni, dar de care unii încearcă să se folosească în diverse moduri şi pentru diverse scopuri. Investitorii care vin în România nu vin aici în ciuda faptului că suntem săraci, corupţi şi înapoiaţi, ci tocmai pentru că suntem săraci, corupţi şi înapoiaţi. Unii vor să se folosească de noi pentru că suntem ieftini, aţii pentru că suntem gata să vindem aurul din casă pentru tinicheaua lor, iar alţii vin să ne păcălească pentru că suntem proşti. Marile puteri din Vest şi din Est ne privesc cu dispreţ şi cu cât încercăm să îi imităm mai tare, în stilul nostru levantin, cu atât le e mai scârbă de noi.
Prosperitatea de la mijlocul deceniului trecut s-a datorat în mare parte prostiei şi corupţiei noastre. Băncile comerciale au dat credite oricui, deşi atât bancherii, cât şi autorităţile (inclusiv guvernatorul Băncii Naţionale) ştiau unde va duce acest lucru. Iar noi, românii, am luat aceste credite şi am acceptat un nivel de trai ridicat, dar imposibil de susţinut pe termen mediu, crezând că în fine ne-am ajuns şi că suntem mai bogaţi pentru că merităm acest lucru. Evident, investitorii care au fost atât de drăguţi cu noi au prezentat şi nota de plată. Mare parte din această notă a fost secretă, dar multe dintre efectele ei sunt publice. Sper că vă place noul Cod al Muncii, pentru că şi el este parte din notă.
Aşa cum am spus mai devreme, am promis în campanie să fim cinstiţi şi să stârpim corupţia în România. Dar şi acest lucru presupune o notă de plată. Toţi investitorii care au venit aici pentru a profita de pe urma noastră o să plece în alte ţări. Un guvern care nu ia şpagă pentru a risipi banii voştri sub forma contractelor publice nu are cum să fie pe placul celor care s-au aciuat aici pentru a jefui bugetul. Un guvern care apără interesele poporului care l-a ales nu va mulţumi investitorii străini care consideră că interesele lor au prioritate. Nici nu mai vorbesc de impactul pe care un asemenea guvern îl va avea asupra oamenilor de afaceri români. Nu ştiu câţi o să mai rămână în libertate după ce terminăm de investigat corupţia. Probabil destul de puţini.
Dar primul efect al unui asemenea guvern va fi sărăcia lucie. Investitorii corupţi vor sfârşi în puşcărie sau vor fugi. Mii de firme se vor închide, sute de mii de locuri de muncă vor dispărea rapid. Nivelul de trai se va prăbuşi atât de mult încât o să vi se pară că ne-am întors pe vremea lui Ceauşescu. Cum o parte a populaţiei va fugi din ţară, iar alta poate că se va răscula, este posibil ca România însăşi să nu supravieţuiască acestui acces de cinste.
Aşa că am venit în această seară în faţa voastră pentru a vă spune că peste două săptămâni veţi fi chemaţi la urme pentru cel mai important referendum din 1989 încoace. Buletinele de vot vor avea pe ele două opţiuni: „Bogat, corupt şi sclav” şi „Sărac, cinstit şi liber”. Mi-ar plăcea să vă pot oferi opţiunea „Bogat, cinstit şi liber”, dar nu este posibil. Nu acum, nu aici. Prin acest referendum veţi decide viitorul ţării în deplină cunoştinţă de cauză. Mărturisesc că sunt foarte curios care va fi rezultatul.
O seară bună tuturor.
Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a V-a
Principalele scopuri ale unui sistem economic construit pentru a deservi o comunitate care se doreşte independentă ar trebui să fie supravieţuirea comunităţii în caz de criză, asigurarea nivelului minim de trai civilizat (NMTC), atât în vreme de criză cât şi în timpuri normale, şi facilitarea saltului către prosperitate, atunci când timpurile o permit. Din acest motiv, consider că economia comunităţii ar trebui împărţită în două: un strat de bază şi o suprastructură. Fiecare dintre cele două straturi joacă un rol specific în viaţa comunităţii.
Sistemul economic mondial nu are cum să evite repetarea periodică a crizelor de tipul celei în care ne aflăm acum. Chiar dacă o criză duce la implementarea unor reglementări dure, chiar dacă un set de lideri jură că vor avea grijă ca asemenea lucruri să nu se mai întâmple, aşa cum face Sarkozy, timpul şterge amintirile crizei. Dorinţa de câştiguri din ce în ce mai mari duce la relaxarea, abrogarea sau încălcarea reglementărilor cu permisiunea organelor de control, iar noii lideri vor declara că este important ca oamenii de afaceri să aibă mână liberă pentru a produce prosperitate. Şi totul se va repeta pentru că omenirea are un talent aparte de a nu învăţa nimic din greşelile sale.
Plan al unei comunităţi (de pe blogul Sandy Bar Ranch)
Pornind de la aceste idei, am ajuns la concluzia că sistemul economic al comunităţii independente trebuie construit în aşa fel încât să ferească comunitatea de efectele crizelor fără a o împiedica să profite de perioadele de prosperitate. De vreme ce avem de a face cu două scopuri diferite, am considerat necesar să împart sistemul economic în două straturi care să se adreseze fiecărui scop în parte.
Stratul de bază al comunităţii este format din activităţile descrise în articolul „Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a III-a”. Scopul său este de a asigura un nivel minim de trai civilizat (NMTC) pentru toţi membrii comunităţii, indiferent de starea economiei mondiale. Deoarece crizele sistemului economic internaţional tind să aibă cauze financiare, stratul economic de bază al comunităţii nu are o componentă financiară, nu are ca scop generarea de profit şi se bazează strict pe producerea unor bunuri şi asigurarea unor servicii la nivel local, cu mijloace locale. Acest strat este sub controlul comunităţii şi implică efortul fiecărui membru.
Cel de-al doilea strat economic este cel privat, în cadrul căruia fiecare membru al comunităţii care doreşte să desfăşoare o activitate aducătoare de profit este liber să o facă. Presupun că majoritatea membrilor comunităţii nu se vor mulţumi cu NMTC şi nici cu cantitatea relativ redusă de activitate pe care acesta o implică, motiv pentru care vor dori să îşi deschidă propriile afaceri sau să se angajeze. Activitatea pe care o desfăşoară şi veniturile pe care le obţin nu privesc comunitatea.
O problemă a acestui sistem este nevoia de a întreţine un sistem non-financiar şi non-profit, adică infrastructura care face posibil nivelul minim de trai civilizat. În general, infrastructura se întreţine din taxe, însă membrii comunităţii care aleg să se mulţumească cu NMTC nu vor avea bani să plătească taxe. Posibilele soluţii la această problemă sunt crearea unui al treilea strat economic, al cărui scop să fie acoperirea cheltuielilor comunităţii, sau implementarea unei taxe locale în bani şi/sau muncă.
Meseria mea, Propaganda
„Everybody's shouting: Which side are you on?”
Rachman, Gideon Rachman.
Gideon Rachman, şef al secţiei de politică externă a Financial Times şi fost editorialist al The Economist, a decis să înceapă săptămâna în forţă, motiv pentru care editorialul său de luni poartă un titlu tranşant: „Why will America and China clash”. Fără ezitări, fără semne de întrebare, fără frică. Rachman a aflat din surse sigure că Statele Unite ale Americii şi Republica Populară Chineză se pregătesc să intre într-o perioadă marcată de relaţii bilaterale tensionate şi a purces la muncă, brăţara sa de aur.
Munca lui Rachman constă în articularea mesajului ideologic al establishment-ului de la Washington şi scopul acestui efort este de a se asigura că cititorii prestigiosului Financial Times vor trage concluziile corecte şi vor putea recita pe de rost motivele ortodoxe ale viitorului conflict. Evident, asta în cazul în care chiar va avea loc un conflict. Dar presupun că, dacă conflictul nu se va materializa, Rachman îşi va aduna articolele într-o culegere şi le va publica cu titlul „Ce aproape am fost de război cu China”. Sau ceva de genul ăsta.
Copii, vreţi să vă spun o poveste?
Iosif Stalin a zis la un moment dat că ideile sunt mai periculoase decât armele şi că, dacă nu le permiţi duşmanilor să se înarmeze, nu trebuie să le permiţi nici să aibă idei. Animat de acelaşi spirit, Rachman a înlocuit „duşmanii” cu „cititorii” şi a tras o salvă din bateria de artilerie ideologică. Statele Unite şi China vor intra în conflict pentru... LIBERTATE! Undeva, pe Pământul ăsta, fantoma lui Woodrow Wilson chicoteşte şi îşi freacă mâinile mulţumită că seminţele otrăvite plantate în 1915 mai dau încă roade.
Privind spre est
Unul dintre zvonurile care şi-au făcut loc cu ceva mai multă insistenţă în atenţia comentatorilor în timpul campaniei electorale a fost cel conform căruia Mircea Geoană este un agent al serviciilor de informaţii din Federaţia Rusă. Evident, suspiciunea că diverşi membrii ai PSD au relaţii necuvenite cu persoane al căror sediu se afla, pe vremuri, în Piaţa Dzerjinsky.
Ar trebui să menţionez că, acţionând cu flerul său obişnuit, Geoană a fost cel care a dat ocazia duşmanilor săi să se folosească de acest zvon deoarece a găsit de cuviinţă să facă o vizită la Moscova. Întrebat de presă dacă a fost la Moscova şi s-a întâlnit cu un consilier al Primului Ministru Vladimir Putin, Preşedintele Senatului României a răspuns că vizita sa a avut un caracter privat. Nu sunt sigur dacă a fost luat pe nepregătite sau nu, dar poate că ar fi fost o idee bună să se mai gândească înainte să dea un asemenea răspuns.
Peisaj în petrol
Pe de altă parte, presa rusă l-a „ajutat” pe Geoană speculând în editoriale că alegerea liderului PSD ar inaugura o epocă de relaţii mai bune între Federaţia Rusă şi România. În traducere liberă, România ar înceta să mai „sugă pixul licuriciului cel mare”. Sau poate că ar schimba licuriciul. În fine. Până la urmă zvonul nu a contat mult pentru că subiectele „externe” nu joacă un rol important în alegerile din România, dar a adus în discuţie nişte probleme interesante.
Poate că ar fi bine ca Traian Băsescu să lase un pic la o parte ideile sale rigide în privinţa politicii externe pentru a vedea dacă există ceva interesant în bazarul Mamei Rusia. Părerea mea este că Federaţia Rusă este un stat muribund, care se luptă să rămână relevant pe plan internaţional. Petrolul şi gazele naturale sunt singurele atuuri ale unei administraţii care nu are parte de multă bunăvoinţă din partea altor ţări. Motiv pentru care este cazul să vedem dacă bunăvoinţa României valorează ceva.
Mâncare şi bani
Sistemul economic actual ne-a adus într-o situaţie care ar fi şi interesant de studiat şi amuzantă dacă nu ar fi neplăcută. Agricultura, adică acea activitate prin care o persoană sau o societate îşi creşte de mâncarea de care are nevoie, nu este profitabilă. Zeci de milioane de euro sunt plătite agricultorilor în fiecare an sub formă de subvenţii pentru că, suntem informaţi, agricultorii români nu pot supravieţui fără ele. Păi, de ce?
Soluţia poate fi chiar aici
Răspunsul pare destul de simplu. Între agricultură, politică şi sistemul economic actual există o incompatibilitate fundamentală. Dacă agricultorii ar cere pe produsele preţurile de care au nevoie pentru ca activitatea lor să devină profitabilă, dieta majorităţii românilor ar suferi o modificare bruscă şi drastică (evident, nu iau în calcul aici posibilitatea importurilor). Din motive legate de politică şi de supravieţuirea fizică, nici un guvern nu poate permite acest lucru, motiv pentru care agricultorilor li se dau bani de la buget, adică sunt menţinuţi deliberat într-o stare de neprofitabilitate.
Autorităţile, atât cele române, cât şi cele europene, spun că agricultura nu este profitabilă pentru că România nu are ferme mari care să producă mult şi ieftin şi să poată negocia preţuri mai mici pentru diverse produse necesare agriculturii (carburant, îngrăşământ, pesticide). Din nefericire, tocmai aceste produse sunt unul dintre motivele pentru care agricultura nu este profitabilă deoarece ele cresc costurile de producţie. Iar fermele mari private sunt un mod în care comunităţile rurale ajung să piardă controlul asupra mediului înconjurător local, iar comunităţile urbane pierd controlul calităţii şi disponibilităţii produselor. Roşiile de supermarket sunt un exemplu perfect de agricultură profitabilă care produce legume de o calitate vădit inferioară.