Paraziţii, politica şi “el futuro negado”
Ca un om care are boală sinceră pe hip-hop şi nu îi priveşte cu ochi buni pe cei care îl ascultă, nu mă aşteptam să menţionez vreodată pe blog o trupă aparţinând acestui gen muzical. Dar amicul Clauteo a postat acum câteva zile o melodie cu puternic iz politic promovată de către cei de la Realitatea. "Okay", mi-am zis, "hai să văd şi eu care e treaba cu 'şlagărul' asta."
Melodia e okay, presupun, şi foarte posibil că o să prindă la public, mai ales în timpul campaniei electorale. Evident, faptul că a fost lansată la mijlocul lui septembrie este absolut întâmplător. Dar, fie că e vorba de o lovitură împotriva celui care a dat folclorului politic neaoş zicalele "Să trăiţi bine!" şi "Iarna nu-i ca vara", fie că nu, melodia m-a pus pe gânduri. Şi nu din cauză că ar avea o linie melodică bună (are acelaşi stil de ritm + cântecel melancolic în fundal, ambele deprimant de repetitive) sau nişte versuri extraordinare (deşi versuri de genul "Cauţi dreptatea, frate? Caută uşa şi ieşi!" tind să se imprime pe creier), ci din cauză că nu am dat niciodată atenţie implicaţiilor activităţii politice a trupelor de hip-hop.
Pentru că, chiar dacă emit o incriminare în bloc a sistemului politic, Paraziţii fac un act de politică care are anumite consecinţe. Îmi dau seama că oamenii cărora li se adresează această trupă sunt puştanii (din blocuri sau din vile), la a căror vârstă rebeliunea este de rigueur, însă mesajul eternilor adolescenţi îi învaţă pe tineri că sistemul este corupt până în măduva funcţionarilor din vârful grămezii de stat (ceea ce e corect) şi că nu se poate face nimic. Ceea ce nu e chiar corect. Resemnarea eternă în faţa unui sistem pe care alegătorii nu ştiu cum să îl schimbe face bine la rebeliune, deoarece un sistem mereu corupt legitimează un rebel mereu la post, cu jointul în mână şi sticla lângă el. E inutil să încerci să faci ceva pentru că asta înseamnă că laşi în urmă rebeliunea şi să treci... în sistem.
Dar, din nefericire, rebeliunea etern sterilă nu duce nicăieri. Măcar hippies au încercat să facă ceva şi chiar dacă nu au reuşit să dea jos sistemul, au reuşit să îl zguduie şi să le tragă celor de la vârf o sperietură serioasă. Hip-hop-ul este muzica unui sistem paralel de putere, rupt pe cât posibil de cel oficial, un sistem creat în anumite părţi ale S.U.A. în care marginalii creează un nou centru bazat pe activităţi ilegale şi respingerea educaţiei care îndepărtează omul de "hood & street". Keepin' it real! Real dumb!
Dar pentru ce este nevoie să importăm atitudinea stupidă faţă de viaţă a unor minorităţi din alte ţări? "Nu vrem funcţii, nici putere..." zice cântecul. Să zicem că înţeleg refuzul unei funcţii în actualul sistem, dar puterea poate fi folosită pentru diverse scopuri. Depinde de putere. "...sistemul e defect!" Nu chiar. Sistemul funcţionează aşa cum a fost făcut să funcţioneze şi pentru cei pentru care a fost conceput. Dar poate fi schimbat. Evident, asta presupune întâi să laşi din mână jointul şi sticla. Măcar din când în când.
Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a IV-a
Education [is what enables] every man to judge for himself what secures or endangers his freedom - Thomas Jefferson
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care o comunitate le poate face este să îşi educe copiii corect (evident, acest lucru depinde, în mare parte, de efortul personal al fiecărui individ, însă eu prefer să discut aceste subiecte la nivel de comunitate; ce face fiecare individ în casa lui sau a ei nu este treaba mea). Educaţia este modul în care comunitatea se asigură că ideile sale fundamentale, modul în care aceasta percepe lumea înconjurătoare şi relaţiile sale cu aceasta, relaţiile interne dintre membrii săi şi instituţiile locale sunt trecute mai departe unei noi generaţii. Se poate spune că educaţia este modul în care comunitatea, o entitate abstractă, se perpetuează în mintea fiecărui nou membru. Din acest motiv, educaţia este un lucru prea important pentru a fi lăsat la îndemâna Guvernului sau a instituţiilor de stat.
Problema educaţiei este faptul că implică o anume doză de onestitate, atât la nivel personal, cât şi la nivel de societate. Confruntat cu întrebările unui copil care nu înţelege încă relaţiile de putere, compromisurile şi consecinţele deciziilor din această lume, părinţii ale, de cele mai multe ori, să ascundă adevărul care nu place, nu convine sau este, pur şi simplu, insuportabil.
Evident, există şi frica de consecinţele personale şi sociale ale adevărului. Pe plan personal există frica de momentul în care copilul îşi poate pierde respectul faţă de părinţii săi ca urmare a unei evaluări corecte a vieţii duse de părinţi. Pe plan social există frica de onestitatea copiilor, care pot da la iveală ceea ce adulţi îşi spun unul altuia în particular despre alţi adulţi. Într-o societate în care lipsa de onestitate în raporturile inter-umane este liantul care ţine toată şandramaua în picioare, nu e de mirare că părinţii îşi prostesc copiii.
În plus, onestitatea poartă cu ea un preţ pe care oamenii fie nu vor, fie nu îşi permit să îl plătească (este cineva dispus să le spună în faţa rudelor, vecinilor sau colegilor de serviciu ce gândeşte despre ei? este cineva dispus să suporte onestitatea celorlalţi?). Adevărul pare să îşi aibă locul şi timpul său în vieţile noastre. Cel mai simplu mod de a intra în bucluc pare să fie folosirea adevărului acolo unde... nu este cazul, pentru că adevărul impune acţiune şi decizii. Acum ceva timp era cât pe aici să mă cert cu un prieten deoarece mi-a spus că nu mai este interesat să caute adevărul pentru că oricum nu poate sau nu este dispus să facă nimic. Mai târziu mi-am dat seama că nu pot să îi port pică pentru asta.
De aceea mi se pare important ca măcar comunitatea de care discut aici să facă o întoarcere de 180 de grade şi să privească în faţă adevărul despre lume şi despre ea însăşi. Şi ca membrii ei să îşi crească copiii fără să îi prostească. Copiilor trebuie să li se explice că sunt fiinţe libere (pe cât de libere pot să fie fiinţele umane pe lumea asta) şi că cel mai important lucru pentru ei este să înţeleagă ce le poate întări libertatea şi ce le-o poate îngrădi. Pentru ca o comunitate de oameni care se vor liberi să poată supravieţui, copiii trebuie să înveţe ce îi face liberi şi cum să păstreze aceste lucruri.
O comunitate ai cărei membrii îşi câştigă existenţa fără patroni, nu are nevoie să îşi crească copiii pentru a deveni "angajaţi-consumatori", două cuvinte care au ajuns să definească în mod trist vieţile atâtor oameni. Ceea ce le trebuie copiilor şi ceea ce comunitatea poate furniza într-un cadru mai puţin formal decât şcoala obligatorie, este o educaţie temeinică în literatură, muzică şi arte plastice pentru a le deschide copiilor ochii către frumuseţe. De asemenea, comunitatea trebuie să ofere, din proprie iniţiativă, lecţii de istorie (marele laborator politic, economic şi social) care să îi înveţe pe copiii ce au făcut oamenii de-a lungul timpului şi care au fost efectele deciziilor lor.
Istorie sau literatură?
Evident, copiii vor trebui să înveţe să participe în procesul de obţinere a hranei. De asemenea, vor fi încurajaţi să înveţe un meşteşug şi, eventual, să îşi pornească o afacere în cadrul comunităţii. Teoretic, comunitatea ar trebui să îşi analizeze nevoile şi să le satisfacă folosindu-se în primul rând de membrii săi. Practic, nu consider că este corect ca copiii membrilor comunităţii să fie crescuţi pentru a juca un anume rol. Copiilor trebuie să li se permită să îşi dea seama ce vor (una dintre principalele probleme ale sistemului naţional de educaţie) şi să fie ajutaţi să îşi realizeze dorinţele.
Vor exista şi oameni care nu vor fi mulţumiţi de stilul de viaţă al comunităţii şi care vor dori să plece. Acesta este un risc pe care comunitatea nu are altă opţiune decât să şi-l asume. Membrii nu pot fi ţinuţi cu forţa. Părerea mea este că numărul celor care vor pleca nu are cum să fie mare, decât în cazul în care comunitatea se dovedeşte un eşec. Este posibil să mă înşel şi este posibil ca generaţiile viitoare să aibă o dorinţă arzătoare de a sta la bloc, în oraşe poluate, şi de a munci 11 luni şi ceva pe an, în loc să stea la ţară şi să muncească câteva luni pe an. Mie mi se pare o alegere foarte simplă, dar nu e obligatoriu ca toată lumea să gândească ca mine.
Revoluţia ascunsă – partea a II-a
Scopul oricărei revoluţii este îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale unei părţi a populaţiei, parte care este nemulţumită cu condiţiile în care se află. Acest scop poate să fie atins sau nu, însă putem fi siguri că orice revoluţie încununată de succes duce la îndepărtarea de la putere a unui grup relativ mic de oameni aflaţi în vârful sistemului politic şi înlocuirea lor cu o altă gaşcă. Dacă cei care preiau puterea au în vedere interesele maselor care au jucat un rol în ridicarea lor, rămâne de văzut. Cel mai probabil scenariu este cel în care noua elită conducătoare dă câte ceva poporului pentru a-şi consolida poziţia, după care începe să îşi vadă de interesul propriu.
Astfel se poate spune că un grup de oameni care este nemulţumit de starea în care se află şi care are de gând să pornească o revoluţie are de înfruntat pericolul dublu al represiunii regimului curent şi al trădării din partea regimului viitor. În acest mod, revoluţiile ajung să aibă acelaşi efect ca şi alegerile: grupul de la putere, care fură prea mult sau care se poartă prea rău cu populaţia, este înlocuit cu un alt grup, care o să fure mai puţin sau o să se poarte mai bine la început, totul desfăşurându-se în cadrul unui sistem care nu oferă o alternativă reală. Apoi situaţia se deteriorează în timp şi foştii revoluţionari constată că s-au întors de unde au plecat.
De vreme ce rezultatul revoluţiilor spontane şi vizibile este, în mod clar, nesatisfăcător, aş zice că este cazul să se ia în considerare şi varianta revoluţiei deliberate şi ascunse. O revoluţie deliberată este o mişcare de modificare a societăţii care nu este declanşată de un stimul de moment (o acţiune sau o declaraţie extrem de nepopulară a celor de la putere), ci de către o analiză a problemelor societăţii şi de adoptarea unui anumit mod de a le rezolva; revoluţia deliberată este o acţiune, nu o reacţie. O revoluţie ascunsă este o revoluţie care nu confruntă puterea în mod deschis şi direct, ci se bazează pe principiul că sistemul se va schimba de la sine în momentul în care cetăţenii se vor schimba.
Îmi dau seama că atunci când critic provocarea directă şi deschisă a puterii mă opun unei acţiuni care exercită o atracţie profundă asupra imaginaţiei oamenilor pentru care asemenea explozii sociale sunt singurul mod în care li se permite şi ştiu să se exprime în domeniul politic, însă acest gen de acţiuni dau celor de la putere pretextul perfect pentru a lua măsuri de represiune împotriva populaţiei şi nici unui guvern nu trebuie să i se dea asemenea pretext. Decât, evident, dacă acest lucru serveşte unui scop concret.
Revoluţia spontană şi vizibilă tinde să se concentreze asupra îndepărtării de la putere a unui grup relativ mic de oameni, în timp ce revoluţia deliberată şi ascunsă ţinteşte către baza societăţii în scopul educării ei şi construirii unui nou sistem de relaţii între cetăţeni şi putere. În cadrul unei revoluţii deliberate este mult mai important să fie capturate nivelurile de jos ale sistemului politic (primării, consilii locale) de către insurgenţi politici, decât să fie înlocuit guvernul dominat de interese şi corupţie. Odată capturate nivelurile de jos, primarii insurgenţi pot începe să îşi obişnuiască alegătorii cu rolul lor în viitoarea structură: exercitarea puterii politice.
Cheia succesului revoluţiei ascunse stă tocmai în faptul că modul său de operare este să pornească lupta de la baza societăţii şi fără violenţă şi să o câştige înainte ca puterea centrală să îşi dea seama că are de-a face cu o mişcare organizată. Principala ţintă a acestui tip de revoluţie este familia şi şcoala, adică mediul în care cresc şi sunt educaţi viitorii cetăţeni deoarece este vital ca, în România, să înceapă să se formeze o pătură de cetăţeni.
O pătură de cetăţeni reprezintă un grup de oameni al cărui rol în sistemul politic nu este să îşi vândă voturile primului candidat care le flutură în faţă o bancnotă sau încearcă să îi prostească cu mici şi bere. Cetăţenii sunt cei care se interesează de viaţa publică pentru a-şi apăra interesele şi care vor putea desface, în timp, încrengătura de baroni şi birocraţi care conduc România în folosul propriu, în momentul de faţă.
Prin natura sa, revoluţia deliberată şi ascunsă este lentă. Va fi nevoie de multe decenii de educare a noilor generaţii până când România va avea o pătură de cetăţeni implicaţi în politică şi care modifică încet-încet sistemul politic al ţării. Presupunând că această revoluţie poate fi lansată, este foarte puţin probabil că noi, cei din generaţia mea, vom apuca să vedem finalul în timpul vieţilor noastre. Dar, cu puţin noroc şi cu mult efort, nepoţii noştri o vor duce mai bine.
Hai, repede, acum-acum
Ma gândeam acum cateva zile la diversele biografii pe care le-am vazut pe Discovery sau la cele pe care le-am citit pe Wikipedia. Cu foarte puține excepții, se pare că marii oameni, cei care au ajuns acolo unde au vrut, nu erau nici extraordinar de deștepți și nici deosebit de cinstiți.
Aveau in comun o altă calitate: își urmăreau scopul cu orice preț. Chiar dacă în unele cazuri era vorba de ani sau zeci de ani.
Mă gândeam la mine, la deciziile pe care le-am luat, la viața mea în general, la viața cunoscuților mei și se poate spune că noi nu urmărim nimic. Chiar mai mult decât atât - noi trăim într-un continuu prezent care ne solicită la maximum capacitatea de decizie. Ne-o solicită atât de mult, că nu ne mai rămâne nici o secundă să ne gândim la viitor. Planurile celor mai mulți dintre noi abia de sunt niște schițe scrijelite pe genunchi.
Și cred ca în lumea de azi este extrem de ușor să reușești! Tot ce-ți trebuie e să te concentrezi un pic mai mult decât amețiții de lângă tine! Pentru că toată societatea este într-o asemenea harababură, încât un pic de concentrare pe termen mediu îți dă acel avantaj decisiv asupra restului lumii.
Știu care e secretul succesului! L-am bănuit de ceva timp și mi l-am demonstrat de curând, dar am inceput să-mi pun în aplicare metoda? A, nu, nu aș face asta niciodată!
Pentru că m-am obșnuit și mi-e bine cu viața mea. Cu toate deciziile pe care le iau pe moment acum-acum, repede-repede, hai să vedem ce cârpim să meargă treaba in continuare. De fapt, ca să fiu complet cinstită, ceva-ceva tot am schimbat. Am un plan pe termen lung legat de copil. E mai ușor să fac ceva pentru el, decât pentru mine. Mie mi-e bine așa cum sunt. Dar, cu un pic de noroc, s-ar putea ca planul pe termen lung pentru el să mă ajute și pe mine.
Și toată iluminarea mea bruscă a pornit de la tema palmelor pedagogice. Îi dai sau nu palme copilului? Ce este palma? Îi dai sau nu ciocolată dacă stă cuminte și te lasă în pace vreo câteva ore sau măcar câteva minute? Ce este ciocolata?
Toată viața noastră e alcătuită din palme și ciocolată. Și una și alta sunt soluții de moment, lipsite de conținut etic, care până la urmă nu-l ajută cu nimic pe copil. Sau îl ajută să învețe repede-repede cum să fenteze palma, să primească ciocolata și totuși să facă ce vrea el, nu ce cred eu că ar fi mai bine, mai etic, mai...