Ex crisis, unum*
(expresie în pseudo-Latină, care înseamnă „Din criză, unul”)
Uniunea Europeană a decis să formeze un imens fond de garantare, în valoare de 500 de miliarde EUR, la care se vor adăuga 250 de miliarde EUR din partea Fondului Monetar Internaţional. Una peste alta, vorbim de o grămadă de bani. Scopul acestui fond de garantare va fi ţinerea în picioare a zonei euro şi a economiilor europene în general, prin adăugarea unui fund de ciment butoiului de lemn. Banii vor fi folosiţi... mai exact, sunt folosiţi deja pentru a cumpăra obligaţiunile emise de statele aflate în dificultate.
În plus, ceea ce este mai surprinzător, este că banii for fi folosiţi şi pentru a achiziţiona datorii private, ceea ce înseamnă că Uniunea Europeană va da bani pe ceea ce pieţele financiare au refuzat să cumpere.
În termeni practici, fondul de garantare reprezintă mobilizarea puterii financiare a continentului pentru a garanta datoriile prezente şi viitoare a ţărilor europene, plus cele ale unor entităţi private. Cele 27 ţări care compun Uniunea Europeană s-au angajat să cumpere obligaţiunile ţărilor afectate puternic de criză, indiferent de perspectiva de rambursare a acestor obligaţiuni, pentru a nu lăsa nici o ţară să ajungă în situaţia de a se declara falimentară. Banii germanilor şi francezilor subscriu, începând de astăzi, cheltuielile nechibzuite ale grecilor şi... ale românilor. Evident, relaţia merge şi în sens invers, pentru că asistăm la situaţia interesantă în care ţărilor din afara zonei euro li se cere să susţină datoriile ţărilor care se presupune că au economii mai stabile şi mai performante.
Guvernul Boc ar trebui să desfacă şampania pentru că tocmai a scăpat de perspectiva falimentului naţional. De acum, guvernul poate să funcţioneze, practic, pe banii Uniunii Europene, oferind în schimb doar un teanc de hârtii. Eventual şi ţara pe post de gaj. Este adevărat că banii nu vor fi acordaţi fără condiţii şi că va exista o notă de plată, dar presupun că Boc este destul de mulţumit că fondul de garantare există.
Cu ajutorul crizei, forţele centralizării au învins în Europa, pentru moment. Trecând peste orice fel de discuţii cu privire la voinţa poporului, democraţie, libertate, suveranitate şi auto-determinare, miniştrii de finanţe a 16 ţări au decis să pună la comun resursele financiare ale ţărilor lor, alcătuind o entitate financiară trans-europeană care poate va servi, la un moment dat, drept fundaţia bugetului comun al Uniunii Europene. Nici nu mai contează dacă suntem sau nu în zona euro pentru că finanţele noastre sunt de acum legate de cele ale ţărilor Uniunii Europene. Mi-e teamă că ceea ce a fost făcut astăzi, de către un grup de miniştrii de finanţe, nu se va desface uşor. De asemenea, mi-e teamă că majoritatea europenilor nu prea au idee ce se întâmplă. Well, it's business as usual.
Peste 50 de ani, o nouă generaţie se va uita în urmă şi va considera că toate aceste lucruri au fost inevitabile.
Problema demografică
The Guardian sună goarna pentru a avertiza în privinţa pericolului care paşte Europa: scăderea natalităţii.
Across the rest of Germany, Hoyerswerda is regarded as a feral wasteland – complete with wolves. Slinking in from Poland and the Czech Republic, they are finding empty spaces where once there were apartment blocks and mines. And the wolves, at least, are staying. A few kilometres down the road, near the tiny town of Spreewitz, wolf enthusiast Ilka Reinhardt can't believe his luck: "We have more wolves than we have had in 200 years." The badlands of former East Germany are going "back to nature". And Europeans should be worried, for some fear that eastern Germany is, as it was back in the 1960s, a trailblazer for the demographic future of the continent.
Europe's population is, right now, peaking, after more than six centuries of continuous growth. With each generation reproducing only half its number, this looks like the start of a continent-wide collapse in numbers. Some predict wipeout by 2100.
...
In Germany, where fertility has been low for more than a generation, demographers report a large decline in the desired family size. "Today, 48% of German men under 40 agree that you can have a happy life without children. When their fathers were asked the same question at the same age, only 15% agreed," says Europe's top demographer, Wolfgang Lutz of the Vienna Institute of Demography. Thirty per cent of German women today say they don't intend to have children at all.
Once a country has very low fertility for a generation, it begins to run out of young women able to gestate future generations. Germany is there already: it has only half as many children under 10 as adults in their 40s. Demographer Peter McDonald calculates that if Italy gets stuck with recent fertility levels, and fails to top up with foreign migrants, it will lose 86% of its population by the end of the century, falling to 8 million compared with today's 56 million. Spain will lose 85%, Germany 83% and Greece 74%.
Se pare că în viitor o să fie destul loc pentru toată lumea. Chiar prea mult loc.
----
Sursa:
The Guardian, The population crash
Clasa de mijloc a Estului nu merge pe jos
Continuând să trăiască după ritmurile proprii, societăţile din Est urmează, cu întârziere, calea bătută de cele din Europa de Vest. Trăsătura distinctivă a clasei de mijloc est europene este acum posesia unei maşini. De la două maşini în sus se cheamă că avem de a face deja cu pătura de sus a clasei de mijloc. De la maşină la mâna a doua în jos, ne ciocnim de codaşii clasei de mijloc.
Călătorul în Europa de Vest observă repede noua trăsătură distinctivă a clasei de mijloc cu tradiţie. Maşina stă acasă în garaj atunci când nu e nevoie neapărată de ea, iar locul ei este luat de bicicletă sau chiar mers pe jos. Spre deosebire de noul trend, care are nişte ecouri slabe pe la noi, esticii preferă să gâtuie oraşele lor mici cu din ce în ce mai multe maşini. The flashier and bigger, the better.
Recent, un grup de analişti serioşi aduşi din Europa de Centrală sau de Vest de către o firmă de asigurări au constatat cu tristeţe că românii sunt dispuşi să plătească 500 de euro pe lună rată la maşină decât să îşi facă asigurări de sănătate. Dar, de vreme ce capitalismul nu este lezat serios de preferinţele românilor de a da bani producătorilor de maşini şi nu învârtitorilor de hârtii, eu zic că îi putem ignora.
Irelevanţa viitoare a conflictelor prezente
Revista "The Atlantic" publică un articol semnat de către Robert Kaplan care aduce în discuţie tema schimbării politicii externe a S.U.A. odată cu schimbarea oamenilor care compun administraţia de stat. Pe scurt, Kaplan afirmă că conflictul dintre Israel şi vecinii săi va deveni din ce în ce mai puţin relevant pentru o generaţie nouă de demnitari americani ai căror părinţi sau bunici provin din Asia sau din lumea musulmană şi că Israelul va trebui să cedeze Malul de vest al Iordanului unui stat palestinian complet demilitarizat.
Teoria lui Kaplan este interesantă; încercarea nu foarte subtilă de a influenţa rezultatul ("What other resolution can there be?"), nu prea. Însă Kaplan nu are de ce să îşi facă griji. Israelul nu a negociat vreodată serios cu palestinienii şi nu cred că va începe acum. Guvernul Israelului va continua politica actuală de a se preface că negociază şi de a pune condiţii inacceptabile înainte de a contempla ideea unor negocieri reale şi, în acelaşi timp, va continua să construiască colonii şi să acapareze teritoriile palestinienilor. Singurul efect pe care schimbarea politicii externe al S.U.A. o să îl aibă asupra Guvernului israelian o să fie, mai curând, urgentarea planurilor de rezolvare unilaterală a problemei palestinienilor.
O a doua idee care se desprinde din teoria lui Kaplan şi care este mult mai importantă pentru noi, este că noua generaţie de demnitari americani nu va avea o atitudine mai rece doar faţă de Israel, ci şi faţă de Europa. Aşa cum Kaplan remarcă, Secretarul de Stat Hillary Clinton a efectuat două vizite în Asia în primele şase luni ale mandatului său. Toate drumurile par să ducă la Beijing.
Schimbarea care pluteşte în aer
Peste ani şi ani, istoricii vor privi înapoi către aceste momente şi vor declara solemn că punctul de cotitură în care o paradigmă politico-economică a murit şi una nouă s-a născut se află mai mult sau mai puţin pe unde ne găsim noi acum în timp. Şi chiar şi în spaţiu, într-o oarecare măsură. Desigur, nu există un punct real de cotitură, nu există un moment pe care să îl poţi indica cu siguranţă ca fiind exact momentul în care o paradigmă se naşte. Există doar un proces de transformare continuă în care pot fi distinse anumite faze.
Banii tind să pice din cer
Forma actuală a sistemului politico-economic mondial a fost pusă la punct la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când o semi-putere marginală, SUA, a rămas singura întreagă şi puternică în spaţiul European-Nord American, în timp ce restul puterilor europene s-au distrus între ele, iar câştigătoarea războiului, URSS, a fost izolată împreună cu sateliţii săi.
Înainte de intrarea în război (1939-1940), economia SUA era deja de aproximativ 10 ani în stadiul de moarte clinică şi, după o redresare uşoară la mijlocul anilor '30, plonjase din nou în criză în 1937-1938. Producţia de armament şi muniţie pentru aliaţii europeni şi înzestrarea armatei proprii, au şters peste noapte problemele economice ale SUA, iar înrolarea masivă a făcut să dispară şomajul.
La sfârşitul războiului, SUA a profitat de ocazie pentru a aranja sistemul politico-economic internaţional pentru a-şi asigura propria supremaţie internaţională şi, mai important, pentru a-şi rezolva propriile probleme interne. Demobilizarea şi dezarmarea de la finalul războiului ar fi însemnat întoarcerea economiei SUA la stadiul dinainte de război, caracterizată de scăderea cererii de produse americane, creşterea stocurilor şi şomaj. În 1944, Dean Acheson a apărut în faţa unui comitet al Congresului SUA pentru a da explicaţii în acest sens şi declaraţia lui a pus în faţa parlamentarilor americani două opţiuni: asigurarea pieţelor de export (bani din cer) sau comunism (consumul intern al producţiei interne).
Din această nevoie a SUA de a-şi exporta problemele (asigurarea stabilităţii interne prin implicarea altor ţări) s-a născut Războiul Rece, Planul Marshall, NATO, SEATO şi Pactul de la Bagdad, toate acestea fiind instrumente ale politicii SUA. Războiul Rece, NATO şi înarmarea Germaniei au adus Europa de Vest în tabăra SUA, pentru a micşora competiţia, iar restul lumii aşa-zis libere a fost transformat în tabla de şah al unui nou episod al Marelui Joc.
Deoarece SUA avea nevoie de pieţe de desfacere pentru produsele şi serviciile sale şi pe măsura capacităţii sale industriale, America de Sud, Africa, o parte din Asia şi Europa de Vest au fost transformate în sateliţi economici. Europa de Vest şi Japonia au reuşit să iasă din starea de sateliţi economici ai SUA în anii de după război şi au re-intrat în jocul colonialismului economic, însă au rămas sateliţi politici în cadrul Războiului Rece.
Banca Mondială şi FMI şi-au jucat rolul în dezvoltarea sistemului acordând credite pentru lucrări de infrastructură de mari dimensiuni unor ţări care nu îşi permiteau lucrările şi nici să înapoieze creditele. Însă lucrările asigurau cererea de produse americane şi, astfel, asigurau locurile de muncă ale cetăţenilor SUA. Mai mult, ţările datornice se vedeau nevoite să îşi privatizeze diverse sectoare ale economiilor naţionale, ceea ce însemna, de obicei, vinderea companiilor de stat către companiile din SUA sau Europa de Vest, la preţuri modice.
În toată perioada Războiului Rece, capitalul de investiţii al lumii s-a învârtit într-un cerc restrâns de ţări (Europa de Vest, America de Nord, Australia sateliţii asiatici), ceea ce a dus la creşterea nivelului de trai în aceste ţări mult mai mult decât ar fi fost posibil în alte condiţii. Băncile ţărilor din lumea a treia au participat cu bună ştiinţă la acest sistem, deoarece au preferat să investească în Vest pentru a profita de veniturile mai mari şi mai sigure, în loc să investească în economiile locale (ce-i drept, deosebit de corupte). Însă unul dintre motivele pentru care blocul SUA+Europa de Vest+Australia+sateliţii asiatici a prosperat a fost tocmai încurajarea menţinerii acestor ţări la stadiul de furnizori de materii prime şi pieţe de desfacere (mercantilism – colonialism economic).
O altă componentă importantă a sistemului mondial este faptul că dolarul american nu mai are acoperire în aur din 1971, când Richard Nixon a pus capăt operaţiunilor de răscumpărare cu aur a hârtiilor emise de Federal Reserve. În acel moment, dezvoltarea economică a ţărilor din Europa de Vest şi efortul financiar cerut de Războiul din Vietnam ameninţau să modifice profund sistemul economic prin anularea supremaţiei economice a SUA. Îndepărtarea posibilităţii de răscumpărare a dolarilor în aur a permis SUA să tipărească bani după dorinţă şi, astfel, să ajungă la un deficit bugetar imens fără consecinţe pe termen scurt.
Însă principala consecinţă a acestei decizii a fost faptul că ţările străine nu mai aveau nici o modalitate de a scăpa de dolarii acumulaţi în urma comerţului cu SUA. Băncile centrale din toată lumea au de ales în a ţine dolarii în seifurile lor, ceea ce costă bani şi nu aduce nici un beneficiu, sau a-i reinvesti în economia americană prin cumpărarea de obligaţiuni de stat SUA. Astfel, băncile centrale finanţează Guvernul SUA şi diversele sale programe, inclusiv cele două războaie din Irak şi Afganistan.
Punctul de cotitură
Dar nici un lucru nu durează la nesfârşit, iar finalul sistemului actual este aproape. Criza actuală este, în mare parte, o corecţie a sistemului cauzată de amânarea efectelor unor crize precedente în SUA şi de faptul că disponibilitatea extrem de mare a finanţărilor a dus la lipsă de responsabilitate în investiţii în Europa şi SUA. Economiile emergente au fost lovite puternic de criză, deoarece depind de credite pentru a rămâne în picioare, însă tendinţa pe termen lung este în favoarea lor.
Conform FMI, ţările BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) au reprezentat aproape jumătate din creşterea globală anul trecut (China a reprezentat un sfert de una singură), iar pieţele lor sunt departe de maturitatea pieţelor din blocul de Vest, ceea ce le face foarte atractive din punct de vedere al marjelor de profit. Locuitorii acestor ţări mănâncă mai bine, îşi folosesc maşinile mai des şi au nevoie de mai multe case, supermarketuri, uzine, birouri, aeroporturi, utilităţi, produse şi servicii. Capitalul de investiţii al lumii se îndreaptă deja către aceste ţări.
Pe măsură ce nivelul de trai al acestor ţări creşte, nivelul de trai al blocului din Vest scade, coborând către o medie. Mai multe locuri de muncă în Brazilia înseamnă mai puţine locuri de muncă în SUA, iar produsele acestor ţări tind să fie mai ieftine. În plus, ţările în curs de dezvoltare pot adopta mai uşor tehnologii de ultimă oră deoarece nu au infrastructuri imense care trebuie modificate.
Evoluţia SUA în secolul XX şi, putem spune, istoria în general, ne arată că puterea economică este urmată de puterea politică şi puterea militară. Eşecul negocierilor OMC de anul trecut, în cadrul cărora ţările în curs de dezvoltare au refuzat să accepte termenii politicilor agrare concepute de blocul de Vest (protecţia fermierilor din Vest pe seama fermierilor din restul lumii), este un semnal în acest sens. În momentul în care dolarul american va fi abandonat ca monedă de rezervă a lumii şi locul său va fi luat de una sau mai multe monede, bugetul de „apărare" al SUA va deveni imposibil de menţinut la nivelul actual, iar schimbarea va deveni imposibil de negat.