Obama has issues
Scott doesn't look Brown
La doar trei săptămâni de la Anul Nou, cetăţenii statului Massachusetts i-au făcut Preşedintelui Obama un cadou de serviciu şi au ales un Republican ca al doilea senator al statului pentru a ocupa locul rămas gol la moartea lui Ted Kennedy, ultimul dintre fraţii Kennedy. Deşi deosebit de banal numitul Scott Brown este un junior în Senatul S.U.A., adică o persoană de mult prea mică importanţă, alegerea lui este motivul pentru care Obama a decis să încerce să reformeze sectorul bancar. Dacă vi se pare că între cele două subiecte nu există vreo legătură, citiţi în continuare.
Preşedinţii Statelor Unite ale Americii, şi nu numai, funcţionează pe bază de „issues”. Fiecare preşedinte îşi găseşte câte un „issue”, o problemă care pare arzătoare, şi se apucă să trudească pentru a-l rezolva. În primul rând poporul trebuie să vadă că preşedintele este un tip harnic şi că nu stă degeaba şi joacă golf toată ziua pe banii contribuabililor. Având în vedere că Dwight Eisenhower a fost un preşedinte extrem de popular în ciuda faptului că juca golf toată ziua, aş zice că preşedinţii ar putea s-o lase mai moale cu „issues”. În al doilea rând, este bine ca un preşedinte să îşi găsească singur „issues”, înainte să îi găsească poporul unul care să fie cu adevărat important pentru marile mase şi periculos pentru soarta politică a preşedintelui.
Însă Barack Obama a decis ca primul „issue” al primului său mandat, adică acel „issue” care urma să îi asigure realegerea, trebuie să fie reforma sistemului de sănătate. Este interesant de remarcat faptul că Obama a preferat să schimbe complet strategia predecesorului său şi să lase deoparte „issues” care ţin de politica externă deşi are două campanii militare pe masa de lucru, plus o potenţială campanie împotriva Iranului. Dar Obama a vrut să facă o impresie diferită, să arate că este un alt tip de preşedinte decât Bush the Younger, aşa că a lăsat-o mai moale cu discursurile despre ameninţarea terorismului şi a lansat un „issue” care ar fi trebuit să dea bine în faţa electoratului democrat.
Terorism, piraterie, corupţie ca forme de dialog
În capitolul 29 al cărţii sale, Vasile Ernu vorbeşte despre terorism ca un mesaj radical trimis Vestului de către o altă parte a lumii. Capitolul este dedicat unei analize succinte a terorismului, cauzelor sale şi ţintelor sale şi mi-a dat o uşoară senzaţie de déjà vu pentru că am luat parte la nenumărate discuţii pe această temă pe un anumit forum. În dezbaterile de acolo grupul americanilor susţine cu tărie exact varianta realităţii identificată şi de Ernu ca fiind cea fabricată de experţii care mănâncă o pâine de urma întreţinerii unui conflict mai mult sau mai puţin artificial.
Am stat să mă gândesc şi eu la acest subiect, mai ales după ce am citit ce avea de spus Ernu, cu toate că nu erau lucruri noi. Ideea terorismului ca răspuns la acţiunile Vestului am mai auzit-o şi subscriu la ea întrucâtva. Dar mi-am dat seama brusc că este posibil să nu fi înţeles pe deplin anvergura acestui fenomen. Nici acum nu îl înţeleg pe deplin, însă am o nouă teorie. O minoritate de oameni din Vest (şi nu numai), o minoritate de oameni care au putere, construiesc şi întreţin o anume relaţie cu restul omenirii. Principalele caracteristici ale acestei relaţii sunt economice-financiare-comerciale.
Dialogul, care trece în mare parte neobservat, se poartă în termeni de bani, locuri de muncă, produse, servicii, împrumuturi, profituri, drepturi de autor, drepturi de exploatare, cifre de afaceri şi ezotericul termen "plywood" (prietenii din State ştiu de ce). Terorismul este, în parte, o reacţie la acest dialog a unor oameni care nu îl înţeleg şi nu îl acceptă (nu voi discuta aici despre adrenalină, dorinţa de putere, dogmatismul religios, plăcerea vieţii de infiltrator sau alte motive de acest gen).