Ex crisis, unum*
(expresie în pseudo-Latină, care înseamnă „Din criză, unul”)
Uniunea Europeană a decis să formeze un imens fond de garantare, în valoare de 500 de miliarde EUR, la care se vor adăuga 250 de miliarde EUR din partea Fondului Monetar Internaţional. Una peste alta, vorbim de o grămadă de bani. Scopul acestui fond de garantare va fi ţinerea în picioare a zonei euro şi a economiilor europene în general, prin adăugarea unui fund de ciment butoiului de lemn. Banii vor fi folosiţi... mai exact, sunt folosiţi deja pentru a cumpăra obligaţiunile emise de statele aflate în dificultate.
În plus, ceea ce este mai surprinzător, este că banii for fi folosiţi şi pentru a achiziţiona datorii private, ceea ce înseamnă că Uniunea Europeană va da bani pe ceea ce pieţele financiare au refuzat să cumpere.
În termeni practici, fondul de garantare reprezintă mobilizarea puterii financiare a continentului pentru a garanta datoriile prezente şi viitoare a ţărilor europene, plus cele ale unor entităţi private. Cele 27 ţări care compun Uniunea Europeană s-au angajat să cumpere obligaţiunile ţărilor afectate puternic de criză, indiferent de perspectiva de rambursare a acestor obligaţiuni, pentru a nu lăsa nici o ţară să ajungă în situaţia de a se declara falimentară. Banii germanilor şi francezilor subscriu, începând de astăzi, cheltuielile nechibzuite ale grecilor şi... ale românilor. Evident, relaţia merge şi în sens invers, pentru că asistăm la situaţia interesantă în care ţărilor din afara zonei euro li se cere să susţină datoriile ţărilor care se presupune că au economii mai stabile şi mai performante.
Guvernul Boc ar trebui să desfacă şampania pentru că tocmai a scăpat de perspectiva falimentului naţional. De acum, guvernul poate să funcţioneze, practic, pe banii Uniunii Europene, oferind în schimb doar un teanc de hârtii. Eventual şi ţara pe post de gaj. Este adevărat că banii nu vor fi acordaţi fără condiţii şi că va exista o notă de plată, dar presupun că Boc este destul de mulţumit că fondul de garantare există.
Cu ajutorul crizei, forţele centralizării au învins în Europa, pentru moment. Trecând peste orice fel de discuţii cu privire la voinţa poporului, democraţie, libertate, suveranitate şi auto-determinare, miniştrii de finanţe a 16 ţări au decis să pună la comun resursele financiare ale ţărilor lor, alcătuind o entitate financiară trans-europeană care poate va servi, la un moment dat, drept fundaţia bugetului comun al Uniunii Europene. Nici nu mai contează dacă suntem sau nu în zona euro pentru că finanţele noastre sunt de acum legate de cele ale ţărilor Uniunii Europene. Mi-e teamă că ceea ce a fost făcut astăzi, de către un grup de miniştrii de finanţe, nu se va desface uşor. De asemenea, mi-e teamă că majoritatea europenilor nu prea au idee ce se întâmplă. Well, it's business as usual.
Peste 50 de ani, o nouă generaţie se va uita în urmă şi va considera că toate aceste lucruri au fost inevitabile.
Ziua când Robert Fisk a făcut pieţele financiare să tremure
Acum câteva zile, jurnalistul Robert Fisk, un reporter cu multă experienţă în Orientul Mijlociu, a publicat o ştire conform căreia reprezentanţi ai unor ţări producătoare de petrol (ţări arabe, Brazilia şi Rusia) s-au întâlnit cu reprezentanţii unor mari consumatori de petrol (China, Japonia şi, surprinzător, Franţa) pentru a discuta încetarea tranzacţionării petrolului în dolari americani şi înlocuirea dolarului cu un coş de valute, care va include yenul japonez, yuanul chinez, euro, aur şi o monedă nouă, pe care ţările arabe doresc să o introducă de ceva timp, şi care va fi echivalentul euro în zona Golfului Persic.
Piaţa financiară americană a avut un recul brusc la aflarea veştii, care a fost, bineînţeles, dezminţită de către părţile implicate. Însă Fisk susţine că informaţiile sale provin chiar din ţările din Golf, precum şi din surse chineze din Hong Kong. William Engdahl, autorul cărţii A Century of War: Anglo-American Oil Politics and the New World Order, afirmă că sursele sale din Golf au confirmat faptul că întâlnirea a avut loc şi că s-a discutat încetarea denominării tranzacţiilor în dolari S.U.A..
Şi iată că, aşa cum spun americanii, "the chickens are coming home to roost". Deprecierea masivă a dolarului şi deficitele bugetare imense ale S.U.A. încep să aibă efecte majore în mandatul unui preşedinte care nu pare să fie dispus să folosească forţa pentru a ţine la respect vechii "aliaţi" ai ţării sale. Pe de altă parte, este posibil ca proaspăt câştigătorul unui premiu Nobel pentru pace să nu îşi mai permită această opţiune. Creditorii au şi ei drepturile lor.
Sursele chineze ale lui Fisk consideră că Rusia va aduce, până la urmă, rubla în coşul de valute şi că Marea Britanie nu va avea de ales şi va trebui să accepte moneda unică europeană. Vremuri interesante, oameni buni.
Merkel, Sarkozy, Turcia şi … Nabucco
Spre (oarecum) surpriza şi (în mod sigur) nemulţumirea Primului Ministru Tayyip Erdogan, Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, au anunţat duminică, 10 mai, că admiterea Turciei în Uniunea Europeană nu este indicată şi că celui mai estic membru al NATO ar trebui să i se ofere un "parteneriat privilegiat". Adică un premiu de consolare.
Joi, 14 mai, Erdogan a tras o salvă de răspuns, acuzându-i pe Merkel şi pe Sarkozy că se folosesc de subiectul aderării Turciei pentru a câştiga voturi pentru partidele lor în alegerile pentru Parlamentul European, ceea ce este parţial adevărat. Din nefericire pentru Erdogan, alegeri sau nu, părerea negativă a liderilor german şi francez referitor la aderarea Turciei este prea bine cunoscută.
Însă Erdogan nu vine la masa negocierilor chiar cu mâna goală. Pe lângă faptul că o parte din membrii mai mici ai UE sprijină aderarea Turciei, mai poate fi pusă în discuţie şi soarta proiectului Nabucco. Care trece prin Turcia. Reprezentanţi ai companiei norvegiene StatoilHydro au declarat public că guvernul de la Ankara încearcă să tragă de timp în negocierile privind tranzitul către Europa a gazelor extrase din câmpul Shah Deniz, în Azerbaijan.
Shah Deniz este exact zăcământul de gaze naturale pe care consorţiul aflat la cârma proiectului Nabucco contează pentru aprovizionare. Fără gazele naturale din Azerbaijan, proiectul Nabucco este complet mort, deoarece alt furnizor de gaze nu mai există. În afară de Rusia şi prietenii Rusiei, evident. Însă Rusia nu are nici un interes în susţinerea proiectului Nabucoo şi promovează intens propriul său proiect, South Stream.
Rămâne de văzut dacă turcii vor reuşi să profite de poziţia lor strategică fără a distruge proiectul Nabucco, mai ales că norvegienii de la StatoilHydro se declară dispuşi să ia în considerare o rută a gazelor naturale prin Rusia.