Cucoana Merkel şi eşecul multiculturalismului
Doamna Cancelar al Germaniei a profitat ieri de faptul că era duminică şi că avea de ţinut un discurs pentru a lansa o bombă care să apară pe prima pagină luni dimineaţa şi să aţâţe un pic spiritele în ţară. Drept pentru care, Angela Merkel a găsit de cuviinţă să spună organizaţiei de tineret a partidului pe care îl conduce că multiculturalismul a eşuat complet în Germania şi că imigranţii ar trebui să se străduiască mai mult să se integreze în societatea germană.
Evident, doamna Merkel nu a dorit să meargă prea departe cu exprimarea ideilor sale conservatoare, deoarece Germania are un trecut care atârnă încă peste prezent cam ca sabia lui Damocles, motiv pentru care a găsit de cuviinţă să menţioneze că Germania nu trebuie să devină o ţară în care imigranţilor nu li se dă şansa să reuşească în viaţă doar pentru că sunt imigranţi. De asemenea, comunitatea de business, căreia nu îi displace forţa de muncă ieftină, se sperie când aude asemenea discursuri şi doamna Merkel nu vrea să sperie comunitatea de business.
Din acest discurs se înţelege că CDU va încerca să câştige următoarele alegeri făcând apel la curentul anti-imigraţie, în stilul lui Sarkozy, şi că şansele ca Germania să sprijine candidatura Turciei la aderarea la Uniunea Europeană sunt non-existente.
Dar dincolo de aceste lucruri, nu mi se pare că multiculturalismul a eşuat în Germania pentru simplul fapt că multikulti nu a fost luat niciodată în serios. La fel ca faimosul melting pot de peste ocean, multiculturalismul funcţiona ca teorie atâta vreme cât imigranţii doreau să se integreze, adică să se lepede de cultura cu care veniseră şi să devină nişte germani cu accente ciudate, o culoare a pielii diferită şi care folosesc din când în când nişte cuvinte ciudate, dar pitoreşti, de prin alte ţinuturi.
Este vina germanilor că au adus prea mulţi turci în ţara lor, într-un timp prea scurt, şi că le-au permis să se adune în cartiere în care să devină majoritari. Tehnicile de administrare a imigranţilor nu sunt deloc noi şi îmi vine greu să cred că germanii nu au înţeles cum stă treaba la vremea respectivă. E păcat că s-a ajuns aici.
When telling the truth gets you fired
Preşedintele Germaniei, Horst Koehler, a fost nevoit să îşi dea demisia repejor. Motivul? Bietul om s-a trezit brusc să spună adevărul. Întrebat despre rolul jucat de Germania în Afganistan, Keohler a răspuns:
în situaţii de urgenţă, intervenţiile militare sunt necesare pentru a ne proteja interesele, cum ar fi rutele comerciale, sau, de exemplu, pentru a preveni instabilitatea regională care ar putea avea un impact negativ asupra şanselor [Germaniei], în termeni de comerţ, locuri de muncă şi venituri
De vreme ce a recunoscut cu atâta sinceritate care este scopul misiunii internaţionale în Afganistan, Koehler nu mai putea rămâne preşedinte.
Despre dezechilibre continentale
Paul De Grauwe, profesor de economie internaţională la Universitatea din Leuven, Belgia, şi posesor a unei liste de organisme unde este invitat sau oferă consultanţă, a publicat un articol interesant cu privire la cauzele crizei datoriei publice care ameninţă să pună capăt zonei euro şi monedei europene. Ideea de bază a articolul este că criza a fost declanşată de existenţa unui surplus de capital în ţările puternic industrializate ale Uniunii Europene, a fost înrăutăţită de absenţa unui mecanism de asigurare la nivel european, care să intervină automat pentru a salva un membru al uniunii aflat în dificultate şi a fost transformată într-o colivă, cu bomboana de rigoare, de încăpăţânarea Germaniei de a refuza implementarea respectivului mecanism.
Acest articol aduce în discuţie unul dintre cele mai interesante aspecte ale economiei Europei, atât în contextul Uniunii Europene cât şi în afara sa: dezechilibrele cauzate de inegalităţile economice şi efectele lor la nivel continental. Surplusul de capital al ţărilor puternic industrializate, pe care piaţa locală nu putea să îl absoarbă, a forţat băncile din aceste ţări să caute clienţi dispuşi să ia împrumuturi. O parte din acest capital s-a dus în S.U.A., unde a contribuit la dezastrul subprime, iar altă parte a invadat Europa de Sud şi de Est. După colapsul pieţei subprime şi propagarea undelor de şoc, guvernele din Spania, Portugalia, Italia, Irlanda şi Grecia au fost nevoite să se împrumute pentru a salva băncile locale şi, mergând spre sursa problemei, băncile din ţările care nu au putut să îşi absoarbă propriul surplus.
O dezbatere serioasă cu privire la viitorul Uniunii Europene ar trebui să ia în considerare şi acest aspect. Conform doctrinei pieţei libere, guvernele nu ar trebui să intervină în asemenea situaţii, ci ar trebui să lase economiile să se descurce singure deoarece totul se va echilibra de la sine. Dar, atunci când o criză apare la orizont, însuşi mediul de afaceri cere intervenţia guvernului, un deus ex machina care trebuie să scoată din foc castanele aruncate înăuntru de mâna invizibilă a lui Adam Smith. Ar trebui să ne întrebăm dacă este corect să se permită unui grup de ţări să îşi deverseze surplusul de capital în alte ţări, atunci când ştim că efectele pe termen lung nu sunt bune.
Evident, o asemenea discuţie va trage după ea şi discuţiile conexe: este corect să se permită unor ţări să îşi deverseze surplusul de populaţie în alte ţări (problema emigraţiei) sau este corect să se permită unor ţări să umple de produse ieftine alte ţări (China vs. U.E.). Poate că rezultatul nu va fi plăcut, dar e mai bine să discutăm aceste lucruri pe faţă.
----
Sursa:
Ex crisis, unum*
(expresie în pseudo-Latină, care înseamnă „Din criză, unul”)
Uniunea Europeană a decis să formeze un imens fond de garantare, în valoare de 500 de miliarde EUR, la care se vor adăuga 250 de miliarde EUR din partea Fondului Monetar Internaţional. Una peste alta, vorbim de o grămadă de bani. Scopul acestui fond de garantare va fi ţinerea în picioare a zonei euro şi a economiilor europene în general, prin adăugarea unui fund de ciment butoiului de lemn. Banii vor fi folosiţi... mai exact, sunt folosiţi deja pentru a cumpăra obligaţiunile emise de statele aflate în dificultate.
În plus, ceea ce este mai surprinzător, este că banii for fi folosiţi şi pentru a achiziţiona datorii private, ceea ce înseamnă că Uniunea Europeană va da bani pe ceea ce pieţele financiare au refuzat să cumpere.
În termeni practici, fondul de garantare reprezintă mobilizarea puterii financiare a continentului pentru a garanta datoriile prezente şi viitoare a ţărilor europene, plus cele ale unor entităţi private. Cele 27 ţări care compun Uniunea Europeană s-au angajat să cumpere obligaţiunile ţărilor afectate puternic de criză, indiferent de perspectiva de rambursare a acestor obligaţiuni, pentru a nu lăsa nici o ţară să ajungă în situaţia de a se declara falimentară. Banii germanilor şi francezilor subscriu, începând de astăzi, cheltuielile nechibzuite ale grecilor şi... ale românilor. Evident, relaţia merge şi în sens invers, pentru că asistăm la situaţia interesantă în care ţărilor din afara zonei euro li se cere să susţină datoriile ţărilor care se presupune că au economii mai stabile şi mai performante.
Guvernul Boc ar trebui să desfacă şampania pentru că tocmai a scăpat de perspectiva falimentului naţional. De acum, guvernul poate să funcţioneze, practic, pe banii Uniunii Europene, oferind în schimb doar un teanc de hârtii. Eventual şi ţara pe post de gaj. Este adevărat că banii nu vor fi acordaţi fără condiţii şi că va exista o notă de plată, dar presupun că Boc este destul de mulţumit că fondul de garantare există.
Cu ajutorul crizei, forţele centralizării au învins în Europa, pentru moment. Trecând peste orice fel de discuţii cu privire la voinţa poporului, democraţie, libertate, suveranitate şi auto-determinare, miniştrii de finanţe a 16 ţări au decis să pună la comun resursele financiare ale ţărilor lor, alcătuind o entitate financiară trans-europeană care poate va servi, la un moment dat, drept fundaţia bugetului comun al Uniunii Europene. Nici nu mai contează dacă suntem sau nu în zona euro pentru că finanţele noastre sunt de acum legate de cele ale ţărilor Uniunii Europene. Mi-e teamă că ceea ce a fost făcut astăzi, de către un grup de miniştrii de finanţe, nu se va desface uşor. De asemenea, mi-e teamă că majoritatea europenilor nu prea au idee ce se întâmplă. Well, it's business as usual.
Peste 50 de ani, o nouă generaţie se va uita în urmă şi va considera că toate aceste lucruri au fost inevitabile.
Ziua Uniunii Europene
Nu sunt sigur care este ziua Uniunii Europene, însă cred că ar trebui să facem o modificare şi să declarăm 16 februarie ca fiind noua Zi a Uniunii Europene. În data de 16 februarie, Uniunea Europeană a transmis Greciei că va fi nevoită să accepte un pachet de măsuri dure de reformă economică, sub supravegherea strictă a funcţionarilor U.E., fără să îndrăznească să pomenească de suveranitatea naţională. Alternativa este ca Grecia să devină bolnavul economic al Europei pentru câteva decenii de acum înainte, până când îşi plăteşte datoriile.
Angela Merkel se află pe creasta unui val imens de suport popular în Germania, unde trei sferturi din populaţie este împotriva acordării de ajutor financiar Greciei. Drept pentru care, doamna Merkel îşi permite să bată obrazul Greciei în public şi să se ia şi de băncile care au permis Greciei să împrumute bani fără să spună Uniunii.
Evident, parlamentarii greci din opoziţie au sărit în sus la auzul veştii, însă Guvernul de la Atena pare hotărât să încerce să salveze ce se mai poate. Teoretic, Guvernul pare să aibă şi sprijin popular, însă se anunţă o grevă generală săptămâna viitoare. Rămâne de văzut dacă puterea de la Atena va accepta încălcarea suveranităţii Greciei şi dictarea politicii economice de la Bruxelles şi, bineînţeles, naşterea unei noi Uniuni Europene, care poate trece peste suveranitatea unei ţări membre. Acesta constituie un precedent.