Discursul meu de preşedinte
Chiar dacă o să mai treacă ceva timp până la o posibilă administraţie Flavius Iulianus, am decis astă seară să scriu discursul meu de preşedinte proaspăt ales, evident după ce am terminat de ţopăit pe scenă ca un prostănac. Acesta este discursul pe care mi-ar plăcea să îl ţin naţiunii, eventual transmis în direct în Piaţa Universităţii pentru a mă putea bucura de reacţiile fanilor mei adunaţi acolo.
Stimaţi români, drag popor,
Vin în faţa voastră în această seară pentru a vă explica situaţia ţării şi pentru a vă cere să faceţi o alegere care va decide viitorul României şi care va face mult mai uşoară munca viitorului guvern.
În cursul campaniei electorale am promis să fim cinstiţi şi să luptăm împotriva corupţiei, dar acum că am ajuns la putere (lucru pentru care ţin să vă mulţumesc) am decis să dăm cărţile pe faţă şi să avem o discuţie serioasă pe această temă. Bine, e mai curând un monolog serios, dar asta e viaţa.
Situaţia ţării în momentul de faţă este următoarea: suntem o ţară de mâna a treia pe care nu o respectă nimeni, dar de care unii încearcă să se folosească în diverse moduri şi pentru diverse scopuri. Investitorii care vin în România nu vin aici în ciuda faptului că suntem săraci, corupţi şi înapoiaţi, ci tocmai pentru că suntem săraci, corupţi şi înapoiaţi. Unii vor să se folosească de noi pentru că suntem ieftini, aţii pentru că suntem gata să vindem aurul din casă pentru tinicheaua lor, iar alţii vin să ne păcălească pentru că suntem proşti. Marile puteri din Vest şi din Est ne privesc cu dispreţ şi cu cât încercăm să îi imităm mai tare, în stilul nostru levantin, cu atât le e mai scârbă de noi.
Prosperitatea de la mijlocul deceniului trecut s-a datorat în mare parte prostiei şi corupţiei noastre. Băncile comerciale au dat credite oricui, deşi atât bancherii, cât şi autorităţile (inclusiv guvernatorul Băncii Naţionale) ştiau unde va duce acest lucru. Iar noi, românii, am luat aceste credite şi am acceptat un nivel de trai ridicat, dar imposibil de susţinut pe termen mediu, crezând că în fine ne-am ajuns şi că suntem mai bogaţi pentru că merităm acest lucru. Evident, investitorii care au fost atât de drăguţi cu noi au prezentat şi nota de plată. Mare parte din această notă a fost secretă, dar multe dintre efectele ei sunt publice. Sper că vă place noul Cod al Muncii, pentru că şi el este parte din notă.
Aşa cum am spus mai devreme, am promis în campanie să fim cinstiţi şi să stârpim corupţia în România. Dar şi acest lucru presupune o notă de plată. Toţi investitorii care au venit aici pentru a profita de pe urma noastră o să plece în alte ţări. Un guvern care nu ia şpagă pentru a risipi banii voştri sub forma contractelor publice nu are cum să fie pe placul celor care s-au aciuat aici pentru a jefui bugetul. Un guvern care apără interesele poporului care l-a ales nu va mulţumi investitorii străini care consideră că interesele lor au prioritate. Nici nu mai vorbesc de impactul pe care un asemenea guvern îl va avea asupra oamenilor de afaceri români. Nu ştiu câţi o să mai rămână în libertate după ce terminăm de investigat corupţia. Probabil destul de puţini.
Dar primul efect al unui asemenea guvern va fi sărăcia lucie. Investitorii corupţi vor sfârşi în puşcărie sau vor fugi. Mii de firme se vor închide, sute de mii de locuri de muncă vor dispărea rapid. Nivelul de trai se va prăbuşi atât de mult încât o să vi se pară că ne-am întors pe vremea lui Ceauşescu. Cum o parte a populaţiei va fugi din ţară, iar alta poate că se va răscula, este posibil ca România însăşi să nu supravieţuiască acestui acces de cinste.
Aşa că am venit în această seară în faţa voastră pentru a vă spune că peste două săptămâni veţi fi chemaţi la urme pentru cel mai important referendum din 1989 încoace. Buletinele de vot vor avea pe ele două opţiuni: „Bogat, corupt şi sclav” şi „Sărac, cinstit şi liber”. Mi-ar plăcea să vă pot oferi opţiunea „Bogat, cinstit şi liber”, dar nu este posibil. Nu acum, nu aici. Prin acest referendum veţi decide viitorul ţării în deplină cunoştinţă de cauză. Mărturisesc că sunt foarte curios care va fi rezultatul.
O seară bună tuturor.
După 20 de ani de libertate
Se poate spune că criza economică a pus capăt mulţumirii absurde care a dominat societatea română în ultimii ani, în care goana după bani a distrus structura ciudată de valori moştenită din perioada comunistă şi modificată în sărăcia şi dezamăgirea anilor '90 pentru a o înlocui cu o fantastică lăcomie. Sub impactul dispariţiei bonusurilor, măririlor de salarii şi, până la urmă, a locurilor de muncă, societatea română s-a văzut nevoită să privească din nou în ochi sistemul politic pe care l-a tolerat fără mari probleme atâta vreme cât o parte a populaţiei avea destui bani pentru shopping. Evident, priveliştea sistemului politic nu este una plăcută.
La 20 de ani de la Revoluţia din 1989, România are, în mare parte, acelaşi sistem politic ca şi pe vremea comunismului. Ţara continuă să fie condusă de un grup restrâns de oameni care controlează cea mai mare parte a vieţii politice şi o parte a vieţii economice şi care acţionează în folosul propriu, în timp ce restul ţării este lăsat să se descurce cum poate. Este adevărat că acest sistem a trecut prin schimbări majore pe anumite planuri, dar trebuie subliniat că modul fundamental de funcţionare a rămas acelaşi. O gaşcă de politicieni şi oameni de afaceri, nereprezentativă şi ruptă de restul populaţiei, coruptă şi clientelară, continuă să facă jocurile, având ca scop principal propria supravieţuire şi îmbogăţire.
Şi cum ar putea fi altfel? Oamenii care au creat şi care populează acest sistem sunt cei formaţi în perioada comunistă şi care, după Revoluţie, au construit din reflex singurul tip de sistem în care ştiau să funcţioneze şi în care erau relevanţi. Din acest punct de vedere, trăsăturile strâmbe ale „democraţiei” române sunt perfect explicabile: un sistem bazat pe partide fără ideologii, dominat de personalităţi care trag după ele partide pline de nulităţi, corupţia şi clientelismul care protejează mediocrităţile şi interesele, apatia şi ignoranţa electoratului care visează aiurea la un nou Vlad Ţepeş.
Şi, pentru că sistemul nu poate supravieţui fără aceste trăsături fundamentale, ele nu au cum să dispară în timpul crizei economice. Este inutil să ne aşteptăm la competenţă din partea Guvernului, Preşedintelui sau Parlamentului deoarece competenţa contravine legilor sistemului actual. Competenţa este duşmanul politicienilor care au ajuns la putere îngrădind opţiunile unui electorat ignorant. Cooperarea pentru binele ţării este inacceptabilă pentru găştile rivale de politicieni şi oameni de afaceri care se luptă din patru în patru ani pentru a ajunge în poziţia de a jefui banul public şi resursele ţării.
De ce ne-ar mira că, atunci când a venit momentul deciziilor dureroase şi nepopulare, cei care suferă sunt tot fraierii de la baza societăţii şi nu rechinii care prăduiesc bugetul cu firme căpuşă şi contracte preferenţiale, deoarece supravieţuirea rechinilor şi a sistemului este mai importantă decât supravieţuirea populaţiei. Pe de altă parte, fraierii respectivi sunt cei care susţin şi legitimizează sistemul cu voturile lor. Răsplata pentru aceste voturi va fi o economie convalescentă pe termen mediu (cel puţin), dar nişte rechini sănătoşi.
Rezultatul previzibil al aventurii României pe tărâmul crizei economice va fi sporirea controlului statului asupra economiei, menţinerea prestigiului României de ţară guvernată de hoţi şi incompetenţi şi locul fruntaş pe care îl ocupăm în clasamentul celor mai slab dezvoltate ţări din Europa. După 20 de ani de libertate, suntem exact acolo unde am fost întotdeauna, în ţara furtului căciulii şi a ciclului etern al morţii caprei vecinului. Şi aici vom rămâne până când vom scăpa de găştile de la putere şi de sistemul bazat pe interesul propriu şi pe termen scurt al unui grup restrâns de oameni corupţi.
Pentru Cristi şi mulţi alţii ca el
"Ce putem face?" este întrebarea pe care ne-o punem cu toţii, însă nu există decât un singur răspuns: Implică-te acolo unde contează! Democraţia tinde să degenereze în dictatură sau în oligarhie (cum este cazul României) pentru că cetăţenii îşi închipuie că democraţia este un sistem care merge de la sine. Un sistem care nu are nevoie decât de un impuls electoral din patru în patru ani pentru a rezolva toate problemele. Dar este clar că s-a ajuns unde s-a ajuns din cauză că noi, cetăţenii, am permis acest lucru. Atunci când puterea este în mâna poporului, cam tot acolo e şi răspunderea.
Ce se poate face? Soluţii există, însă nu sunt nici simple, nici rapide. Dacă idealul tău este să rezolvi problemele guvernării societăţii între o bere cu prietenii şi un comentariu pe un blog, atunci mai bine uită de toată chestia asta. Pentru ca lucrurile să meargă mai bine este necesar ca întreg sistemul de relaţii dintre alegători şi aleşi să se schimbe. Alegătorii trebuie să aibă o plajă mai mare de candidaţi dintre care să aleagă (adică nişte alternative reale la obosiţii de partid şi de stat).
De asemenea, alegătorii trebuie să aibă la dispoziţie o procedură rapidă de îndepărtare din funcţie a unui ales prea corupt sau incompetent. Influenţa nefastă şi exagerată a partidelor şi a finanţatorilor partidelor trebuie atenuată sau eliminată. Dacă sistemul cu care ne luptăm este prea mare, trebuie spart în bucăţi care pot fi izolate şi modificate.
Corupţia nu o să dispară niciodată de tot, dar un anumit nivel de corupţie discretă poate fi tolerat, atâta vreme cât guvernul îşi face treaba. Pentru incompetenţă nu există scuze. Partea mai grea o sa fie găsirea de oameni civilizaţi şi de bun simţ dispuşi să treacă prin circul electoral pentru a ajunge în funcţii în care pot face treabă. Însă, pe măsură ce circul este adus sub control, se vor găsi şi asemenea oameni.
Dar nimic din toate astea nu o să se întâmple de la sine. Your call.
Poţi să începi de aici.
Note şi observaţii – partea I
Citind jurnalul ziaristului american H. L. Mencken:
"11 mai, 1940
Înmulţirea peste măsură a agenţiilor guvernamentale a pus o povară atât grea pe umerii jurnalismului încât acesta a cedat pur şi simplu. Este imposibil pentru un ziar, oricât de mare, să prezinte dezbaterile care au loc în fiecare zi. Numai National Labor Relations Board (Comitetul Naţional pentru Relaţii de Muncă) are, uneori, cincizeci sau şaizeci într-o singură zi - nu toate în Washington, desigur, ci împrăştiate prin toată ţara. La începutul acestei nebunii, ziarele au încercat să trateze cazurile principale, dar au descoperit, în scurt timp, că este imposibil şi, în ziua de azi, se ocupă doar de câteva mai importante. Acelaşi lucru se întâmplă şi în multe alte direcţii. Pentru corespondenţii din Washington a devenit imposibil să mai acopere departamentele - a devenit chiar imposibil să se mai ocupe dezbaterile Congresului, cu nenumăratele sale comisii de investigare. Atunci când un comitet este pe prima pagină a ziarelor, celelalte sunt date uitării, deşi este posibil să dezbată lucruri importante între timp. Pe scurt, publicul nu mai poate să îşi dea seama ce se întâmplă. Măsuri extrem de importante sunt adoptate fără nici un fel de dezbateri prealabile şi aplicate fără o critică raţională. Astfel, puterea birocraţiei creşte continuu şi nu există nici un plan bun de a o reduce. Ce va fi, numai Dumnezeu ştie. În momentul de faţă este clar că guvernul a fost scăpat de sub control şi că nu mai putem pune speranţă în vechile măsuri de a-l ţine în frâu."
Vă sună cunoscut?