Here we go again
Focul loviturii de stat din Iran nu s-a stins încă. Opoziţia (adică aceeaşi islamişti, dar mai dornici să facă afaceri cu Vestul) a profitat de ocazia oferită de înmormântarea Ayatollahului Hossein Ali Muntazeri, unul dintre ctitorii Revoluţiei Iraniene din 1979, pentru a îşi scoate suporterii în stradă. În Teheran au avut loc ciocniri între protestatarii şi poliţie, câteva zeci de mii de oameni au demonstrat în Qom, iar site-urile opoziţiei susţin că au avut loc ciocniri şi în oraşul Tabriz (nord-vestul Iranului) şi că 4 oameni au fost împuşcaţi de forţele de ordine.
Tot surse din rândurile opoziţiei (caveat emptor) susţin că un nepot al liderului reformist (Iran-style) Mousavi a fost împuşcat de poliţie în timpul protestelor din Teheran. Rămâne de văzut dacă acest efort se va transforma în ceva mai mult decât seria trecută de proteste şi bătăi cu poliţia.
Ahmadinejad has a secret
Cotidianul britanic The Telegraph publică o ştire care ar merita să intre în categoria "Ironia sorţii". Din investigaţia efectuată de reprezentanţii ziarului asupra unei fotografii, în care se poate vedea buletinul Preşedintelui Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, se pare că numele iniţial al familiei din care face parte acesta este Sabourijan. Care Sabourijan înseamnă "ţesător". În evreieşte.
Dacă povestea este adevărată, Ahmadinejad devine brusc un personaj tragi-comic. Evident că oamenii care îl susţin şi care l-au ajutat să ajungă preşedinte ştiu foarte bine că Ahmadinejad se trage dintr-o familie de evrei convertiţi la Islam şi că acest lucru este folosit împotriva lui. Discursurile sale împotriva Israelului apar, în acelaşi timp, ridicole şi tragice. Pe de altă parte, nimeni nu l-a împins către putere.
EDIT: Yahoo! News publică un articol care dezminte ştirea din The Telegraph.
Rusia păstrează portiţa deschisă
O sursă din Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse a declarat că oferta Preşedintelui SUA de a impune sancţiuni mai dure Iranului în schimbul unor concesii în privinţa dimensiunilor arsenalelor nucleare ale SUA şi FR nu va fi acceptată şi că nu există nici un motiv pentru care aceste două puncte de discuţie între cele două puteri să fie legate între ele.
Preşedintele Obama a încercat o mutare interesantă prin care a promis FR o serie de concesii în cadrul unor negocieri (adică nu o semnătură pe un acord, ci, până una alta, doar nişte negocieri) în schimbul unui ajutor imediat împotriva Iranului. Însă ultimul lucru pe care FR îl doreşte în acest moment este ca Iranul să cadă în mâinile SUA şi să se trezească înconjurată de un lanţ de baze militare, aparţinând unei puteri ostile, care să se strângă încet-încet.
Biden trage Iranul de urechi
După eşecul (temporar?) a ceea ce părea a fi folosirea opţiunii diplomatice în dialogul public dintre SUA şi Iran, administraţia de la Washington a decis să trimită un mesaj nou în direcţia Teheranului. Joe Biden, Vicepreşedinte al SUA, a declarat presei că SUA nu are cum să oprească Israelul, dacă acesta decide să lanseze un atac aerian în scopul distrugerii programului nuclear iranian.
Declaraţia lui Biden este o minciună şi toată lumea ştie acest lucru. SUA are la dispoziţie diverse metode de a obliga Israelul să îi respecte dorinţele şi poate împiedica oricând un atac împotriva Iranului, însă mesajul lui Biden este că s-ar putea ca SUA să nu dorească acest lucru. Mai mult, o sursă din Mossad a declarat pentru Sunday Times că Arabia Saudită o să permită avioanelor israeliene de atac să îi survoleze teritoriul pentru a ajunge deasupra Iranului, un alt mesaj al cărui scop este să amintească Iranului de faptul că puterea sunnită din Arabia Saudită nu ar protesta în cazul în care competitorii şiiţi din Iran ar păţi ceva.
Numai că este posibil ca mesajul prin care Biden încearcă să indice Iranului că nu este o idee bună să refuze creanga de măslin întinsă de la Casa Albă să nu aibă efectul scontat deoarece Iranul are alţi prieteni cu care să se joace. Acest lucru este lesne de observat din graba cu care Preşedintele Ahmadinejad a lăsat protestele de acasă pe mâna conducătorilor facţiunii sale şi a zburat la întrunirea SCO pentru a discuta cu Medvedev şi Jintao.
Sub presiunea SUA, Iranul a devenit un satelit al puterilor estice. Rusia îi furnizează armament şi tehnologie nucleară, iar China îi toarnă în buzunare miliarde de dolari pentru petrolul şi gazele sale naturale. Motiv pentru care Ahmadinejad îşi permite să dea cu tifla Marelui Satan în public. Cu toate acestea, mesajul lui Biden ar trebui să îi neliniştească puţin pe jucătorii de şah din Teheran, deoarece SUA semnalează faptul că, deşi nu îşi permite, în acest moment, un atac direct asupra Iranului, are şi ea un satelit de ale cărui acţiuni nu poate fi făcută neapărat răspunzătoare.
Rămâne de văzut dacă discursul indirect al lui Biden şi ameninţările voalate ale Israelului o să aibă vreun efect asupra Iranului, Rusiei şi Chinei.
Libertatea înşelătoare – partea I-a
Îmi amintesc că, acum două săptămâni, blogurile, site-urile de ştiri, televiziunile şi ziarele erau pline de imagini din Iran. Începutul de revoluţie ne-a parvenit învăluit în eşarfe verzi şi gaze lacrimogene, plin de vânătăi şi de entuziasm, romantic şi plin de speranţă şi scandând din răsputeri sloganuri. Ca răspuns la această avalanşă de imagini şi sentimente, o parte a presei internaţionale, în special din SUA, a început să declare că protestatarii iranieni au ieşit în stradă pentru libertate. Lucru care mi-a dat de gândit...
Ce înţeleg ziariştii, reporterii şi bloggerii din Vest prin libertate? Dar cei din Est? Înţeleg oare cu toţii acelaşi lucru? Ce înţeleg oamenii aceia, de pe străzile Teheranului, prin libertate? Ce înţeleg tinerii în blugi şi tinerele cu eşarfe pe cap prin libertate? Înţeleg oare cu toţii acelaşi lucru? Dacă li s-ar explica ideile de libertate a unor tineri de vârsta lor aleşi la întâmplare din diverse medii sociale ale unor ţări de pe glob, s-ar regăsi în ele? Nu sunt sigur că da.
Dorinţa de a purta haine diferite, de a nu trebui să îţi ascunzi părul, faţa sau corpul, de a asculta muzica preferată, de a vota cu alţi candidaţi, de a agăţa fete pe stradă, de a accesa site-uri porno, de a mânca fast food, de a trăi viaţa văzută la televizor, pe posturile străine, toate aceste dorinţe se amestecă într-un tot nebulos din care ţâşneşte o revărsare de sentimente împotriva celor de la putere. Dar este oare un lucru bun?
Dacă nu ştii exact cum arată sau ce este libertatea pe care o ceri, de unde ştii când şi dacă ai obţinut-o? Prin articole, prin ştiri şi prin filme, publicul consumist care nu prea mai citeşte cărţi a absorbit o idee de libertate nedefinită, o libertate "all-purpose". O idee de libertate descrisă de oameni care nu ştiu cum arată şi cum se poate obţine, care poate fi folosită pentru a justifica diverse acţiuni sau atitudini şi împotriva căreia este greu să se argumenteze.
Sfatul meu pentru tinerii din Iran este să se gândească întâi ce vor să obţină, cum vor să obţină, care vor fi consecinţele acţiunilor lor şi ce forţe pot fi folosite împotriva lor. Şi abia apoi să iasă în stradă.