Irelevanţa viitoare a conflictelor prezente
Revista "The Atlantic" publică un articol semnat de către Robert Kaplan care aduce în discuţie tema schimbării politicii externe a S.U.A. odată cu schimbarea oamenilor care compun administraţia de stat. Pe scurt, Kaplan afirmă că conflictul dintre Israel şi vecinii săi va deveni din ce în ce mai puţin relevant pentru o generaţie nouă de demnitari americani ai căror părinţi sau bunici provin din Asia sau din lumea musulmană şi că Israelul va trebui să cedeze Malul de vest al Iordanului unui stat palestinian complet demilitarizat.
Teoria lui Kaplan este interesantă; încercarea nu foarte subtilă de a influenţa rezultatul ("What other resolution can there be?"), nu prea. Însă Kaplan nu are de ce să îşi facă griji. Israelul nu a negociat vreodată serios cu palestinienii şi nu cred că va începe acum. Guvernul Israelului va continua politica actuală de a se preface că negociază şi de a pune condiţii inacceptabile înainte de a contempla ideea unor negocieri reale şi, în acelaşi timp, va continua să construiască colonii şi să acapareze teritoriile palestinienilor. Singurul efect pe care schimbarea politicii externe al S.U.A. o să îl aibă asupra Guvernului israelian o să fie, mai curând, urgentarea planurilor de rezolvare unilaterală a problemei palestinienilor.
O a doua idee care se desprinde din teoria lui Kaplan şi care este mult mai importantă pentru noi, este că noua generaţie de demnitari americani nu va avea o atitudine mai rece doar faţă de Israel, ci şi faţă de Europa. Aşa cum Kaplan remarcă, Secretarul de Stat Hillary Clinton a efectuat două vizite în Asia în primele şase luni ale mandatului său. Toate drumurile par să ducă la Beijing.
Biden trage Iranul de urechi
După eşecul (temporar?) a ceea ce părea a fi folosirea opţiunii diplomatice în dialogul public dintre SUA şi Iran, administraţia de la Washington a decis să trimită un mesaj nou în direcţia Teheranului. Joe Biden, Vicepreşedinte al SUA, a declarat presei că SUA nu are cum să oprească Israelul, dacă acesta decide să lanseze un atac aerian în scopul distrugerii programului nuclear iranian.
Declaraţia lui Biden este o minciună şi toată lumea ştie acest lucru. SUA are la dispoziţie diverse metode de a obliga Israelul să îi respecte dorinţele şi poate împiedica oricând un atac împotriva Iranului, însă mesajul lui Biden este că s-ar putea ca SUA să nu dorească acest lucru. Mai mult, o sursă din Mossad a declarat pentru Sunday Times că Arabia Saudită o să permită avioanelor israeliene de atac să îi survoleze teritoriul pentru a ajunge deasupra Iranului, un alt mesaj al cărui scop este să amintească Iranului de faptul că puterea sunnită din Arabia Saudită nu ar protesta în cazul în care competitorii şiiţi din Iran ar păţi ceva.
Numai că este posibil ca mesajul prin care Biden încearcă să indice Iranului că nu este o idee bună să refuze creanga de măslin întinsă de la Casa Albă să nu aibă efectul scontat deoarece Iranul are alţi prieteni cu care să se joace. Acest lucru este lesne de observat din graba cu care Preşedintele Ahmadinejad a lăsat protestele de acasă pe mâna conducătorilor facţiunii sale şi a zburat la întrunirea SCO pentru a discuta cu Medvedev şi Jintao.
Sub presiunea SUA, Iranul a devenit un satelit al puterilor estice. Rusia îi furnizează armament şi tehnologie nucleară, iar China îi toarnă în buzunare miliarde de dolari pentru petrolul şi gazele sale naturale. Motiv pentru care Ahmadinejad îşi permite să dea cu tifla Marelui Satan în public. Cu toate acestea, mesajul lui Biden ar trebui să îi neliniştească puţin pe jucătorii de şah din Teheran, deoarece SUA semnalează faptul că, deşi nu îşi permite, în acest moment, un atac direct asupra Iranului, are şi ea un satelit de ale cărui acţiuni nu poate fi făcută neapărat răspunzătoare.
Rămâne de văzut dacă discursul indirect al lui Biden şi ameninţările voalate ale Israelului o să aibă vreun efect asupra Iranului, Rusiei şi Chinei.
Obama riscă şi pierde
Nu este clar dacă Preşedintele Obama crede sincer în îmbunătăţirea relaţiilor SUA cu ţările arabe, în a pretinde că aceste relaţii trebuie îndeplinite sau doar în jocul strategic din Orientul Mijlociu, însă cert este că mutarea de la Cairo se dovedeşte, până una alta, complet pierzătoare. Începutul unei deschideri cu Iranul (rămâne de văzut dacă programele pornite de George Bush în scopul destabilizării Iranului au fost închise de Obama sau nu) la nivel retoric se loveşte acum de un zid.
Preşedintele Ahmadinejad şi amicii săi au supravieţuit, pentru moment, începutului de revoluţie din Teheran şi acum sunt mai mult decât furioşi. Pe faţă, aceştia acuză SUA şi Marea Britanie de a fi incitat protestele mulţimilor din Teheran, iar câţiva angajaţi ai ambasadei Marii Britanii în Iran au fost reţinuţi.
Iar Israelul a decis că administraţia de la Casa Alba a pierdut deja partida şi a decis să dea un semnal clar de "business as usual", pe care să îl înţeleagă toată lumea. Guvernul condus de Netanyahu a autorizat construirea a 50 de noi case într-una din coloniile de pe Malul de Vest. Şi ne-am întors de unde am plecat.
Netanyahu aprobă ideea unui lagăr de concentrare independent în Palestina
Binyamin Netanyahu, Primul Ministru al Israelului, a ţinut un discurs duminică, 14 iunie, în cursul căruia i-a dat replica Preşedintelui SUA, Barack Obama, susţinând ideea înfiinţării unui "stat palestinian independent", vecin cu Israelul. Singura concesie pe care Netanyahu a făcut-o palestinienilor a fost să recunoască în public că actualul guvern israelian sprijină ideea unui stat. Restul discursului lui Netanyahu a a fost o reiterare a poziţiei clasice a Israelului.
Respectivul "stat" palestinian urmează să fie o serie de lagăre de concentrare de diverse dimensiuni, care vor forma o entitate politică cu o suveranitate îndoielnică. Conform declaraţiilor lui Netanyahu, viitorul "stat" va fi complet demilitarizat şi nu va avea dreptul să îşi controleze spaţiul aerian. De asemenea, locuitorilor nu li se va permite vreo modalitate de a introduce ilegal arme în noul "stat", ceea ce înseamnă, cel mai probabil, că Israelul intenţionează să păstreze controlul asupra graniţelor "statului" palestinian şi asupra şoselelor care leagă actualele şi viitoarele enclave.
Practic, discursul lui Netanyahu este un mesaj pentru Preşedintele Obama că politica actuală a Israelului va continua ca şi până acum şi că tot ceea ce Netanyahu este dispus să accepte sunt câteva schimbări cu efect cosmetic. Mai mult, Netanyahu a anunţat că extinderea coloniilor israeliene va continua, ceea ce trimite mingia înapoi în terenul Preşedintelui Obama, care va trebui să demonstreze dacă are de gând să forţeze Israelul să ajungă la un compromis sau dacă discursul de la Cairo a reprezentat doar un şir de vorbe goale.
Aşa cum era de aşteptat, "oferta" lui Netanyahu a fost respinsă de liderii palestinieni, precum şi de Preşedintele Egiptului, Hosni Mubarak. Rămâne de văzut dacă Obama este dispus să folosească vreo pârghie pentru a aduce Israelul la masa tratativelor. Până una alta, Casa Albă şi Ministrul de Externe francez, Bernard Kouchner, au calificat discursul lui Netanyahu drept un "pas înainte".
Joaca în nisipul din deşert
Ceea ce părea o nouă idee în cadrul politicii externe a SUA, adică recunoaşterea dreptului Iranului de a dezvolta un program civil de producere a energiei nucleare, începe să capete din ce în ce mai tare forma unei direcţii complet noi şi nemaivăzute. Practic, administraţia de la Casa Albă pare să fi decis să rezolve conflictul etern din Orientul Mijlociu prin forţarea Israelului (şi, foarte probabil, a palestinienilor) să ajungă la un compromis care să ducă la un acord de pace.
Spre deosebire de predecesorii săi, care au dat Israelului mână liberă în conflictul cu palestinienii şi au folosit puterea SUA pentru a proteja Israelul de represalii în cadrul Naţiunilor Unite, Preşedintele Obama pare decis să treacă la o politică de rapprochement cu unele state musulmane (Iranul), folosind rezolvarea conflictului Israel-palestinieni ca pârghie pentru schimbarea imaginii SUA în rândul comunităţii musulmane. În acelaşi timp, procesul de pace va duce şi la normalizarea relaţiilor Israelului cu vecinii săi din regiunea Orientului Mijlociu.
Faptul că Preşedintele Obama a abordat această problemă de politică externă în primele luni ale mandatului său dă de înţeles că administraţia SUA nu se aşteaptă ca cele două părţi să cadă de acord prea curând. În cazul în care această nouă direcţie a politicii externe SUA este reală şi nu doar o simplă încercare de a distrage atenţia de la problemele interne ale ţării, atunci este foarte probabil ca Obama să încerce să rezolve conflictul Israel-palestinieni înainte de următoarele alegeri pentru a se folosi de acest succes şi de creşterea popularităţii sale în timpul campaniei electorale.
Până în momentul de faţă, Preşedintele Obama a acţionat deschis în două direcţii. Prima direcţie a constat în exprimarea sprijinului său pentru poziţia statelor arabe în discursul de la Cairo, iar cea de-a doua direcţie a constat într-una dintre cele mai interesante mişcări de pe scena politică americană din ultimii ani: refuzul administraţiei SUA de a recunoaşte existenţa unor înţelegeri verbale încheiate de către Israel şi preşedinţi ai SUA cu privire la extinderea coloniilor israeliene din jurul Ierusalimului şi de pe Malul de Vest.
Unul dintre lucrurile pe care Preşedintele Obama le-a cerut Primului Ministru Binyamin Netanyahu a fost încetarea completă a extinderii respectivelor colonii, lucru pe care Netanyahu l-a refuzat. Mai mult, Netanyahu pare să fi încercat să forţeze mâna preşedintelui SUA, ridicând subiectul înţelegerilor în public şi contând pe faptul că Obama va evita repudierea oficială a politicilor faţă de Israel construite de predecesorii săi. Însă, de data asta, cacealmaua nu a ţinut.
În cursul unui interviu acordat ABC, Secretarul de Stat Hillary Clinton a declarat că nu există nici o "înregistrare" oficială a respectivelor înţelegeri. Cu alte cuvinte, Casa Albă a decis că va ignora respectivele înţelegeri, fie că înregistrările oficiale există, fie că nu. Importanţa înţelegerilor sta în faptul că ele permiteau Israelului şi SUA să se prefacă în public că anexările de teritorii palestiniene au încetat, deşi nu a fost nici un moment cazul.
Clinton a declarat, în cadrul aceluiaşi interviu, că Israelul şi palestinienii trebuie să respecte prevederile aprobate de comun acord ale vestitei "Road Map", care obligă ambele părţi la anumite concesii, precum şi la o modificare a atitudinilor şi politicilor bilaterale. Evident, Israelul are cel mai mult de pierdut într-o asemenea situaţie, având în vedere că este greu de crezut că vreun guvern israelian ar fi acceptat să semneze respectivul document dacă ar fi trebuit să îl şi respecte.
Din nefericire, guvernul israelian nu doreşte să facă pace cu palestinienii în termenii "Road Map", după cum nici palestinienii nu sunt foarte entuziaşti în această privinţă. Punerea în practică a acordului ar duce la crearea unui stat palestinian în condiţii care nu pot duce decât la instabilitate pe termen lung. Noul stat va avea o populaţie cu o medie de vârstă scazută, adică o masă de tineri fără locuri de muncă, fără educaţie, fără pregătirea necesară pentru obţinerea unui loc de muncă în cazul în care s-ar ivi şi trăind în sărăcie, de pe urma donaţiilor comunităţii internaţionale. Radicalismul anti-israelian, alimentat şi de 60 de ani de resentimente, va fi inevitabil pentru o lungă perioadă de timp.
De partea cealaltă, pacea ar pune Israelul faţă în faţă cu o serie de conflicte sociale amânate prea mult timp. Coloniile care acum au devenit mărul discordiei între Israel şi SUA sunt locul unde guvern după guvern a ademenit emigranţii mai puţin civilizaţi din fosta Uniune Sovietică şi grupurile ultra-ortodoxe locale. Dacă aceste colonii sunt desfiinţate, respectivele grupuri se vor întoarce în masă în marile oraşe, unde fricţiunile puternice cu populaţia europenizată/americanizată şi seculară vor deveni inevitabile.
Trecând peste considerentele de moment, pacea va forţa ambele tabere să treacă prin schimbări profunde, care vor dura decenii. Rămâne de văzut dacă rezultatele vor fi bune sau nu.