Lăcomie, corupţie şi răfuieli între băncile de pe Wall Street
Scena crimei
Rolling Stone a publicat în data de 14 octombrie un alt articol interesant pe tema colapsului pieţei financiare din S.U.A., acesta fiind al treilea reluat de către mine pe acest blog. Articolul este lung, dar merită citit pentru că descrie o adevărată fiesta de corupţie şi lăcomie la care se adaugă răfuieli personale între marile bănci de pe Wall Street şi care a culminat cu distrugerea deliberată a trei dintre ele.
Ceea ce iese la suprafaţă în acest articol, ca şi în articolele precedente, este modul în care goana după bani a marilor companii de pe Wall Street le-a făcut să transforme sistemul de tranzacţionare a instrumentelor într-o junglă pe scară largă, în care doar peştii mari se pot simţi în siguranţă pentru că foştii lor directori, ajunşi în ierarhia Federal Reserve, îi apără de alţi peşti şi de efectele propriilor lor infracţiuni. Ca de obicei, the Securities and Exchange Commission şi the Federal Reserve joacă rolul poliţistului care vine la locul crimei doar ca să bage cadavrul într-un sac şi să observe într-o doară ce de probe există la îndemână.
Joe Cassano, A.I.G. şi criza financiară
Revista Vanity Fair a publicat în numărul său din August o investigaţie efectuată de către reporterul Michael Lewis cu privire la colapsul companiei de asigurări A.I.G. acum un an şi la cauzele acestui colaps. Principalele cauze prezentate de Lewis sunt lăcomia, ignoranţa, vanitatea şi un anume Joseph Cassano, fostul director al diviziei de produse financiare a A.I.G., care pare să întrunească un cumul de cauze.
Nu-i aşa că sunt lacom?
Practic, divizia A.I.G. F.P. a fost creată în 1987 şi s-a distins prin dezvoltarea şi tranzacţionarea de produse financiare din ce în ce mai exotice. În acest context, termenul "exotic" denotă un tip de produs financiar complex, al cărui scop este să producă profit pe termen scurt şi dezastre pe termen lung. Un exemplu în acest sens este:
Once upon a time Chrysler issued a bond through Morgan Stanley, and the only people who wound up with credit risk were the investors who had bought the Chrysler bond. Now Chrysler might sell its bonds and simultaneously enter into a 10-year interest-rate-swap transaction with Morgan Stanley—and just like that Chrysler and Morgan Stanley were exposed to each other. If Chrysler went bankrupt, its bondholders obviously lost; depending on the nature of the swap and the movement of interest rates, Morgan Stanley might lose, too. If Morgan Stanley went bust, Chrysler along with anyone else who had done interest-rate swaps with Morgan Stanley stood to suffer. Financial risk had been created, out of thin air, and it begged to be either honestly accounted for or disguised.