Discursul meu de preşedinte
Chiar dacă o să mai treacă ceva timp până la o posibilă administraţie Flavius Iulianus, am decis astă seară să scriu discursul meu de preşedinte proaspăt ales, evident după ce am terminat de ţopăit pe scenă ca un prostănac. Acesta este discursul pe care mi-ar plăcea să îl ţin naţiunii, eventual transmis în direct în Piaţa Universităţii pentru a mă putea bucura de reacţiile fanilor mei adunaţi acolo.
Stimaţi români, drag popor,
Vin în faţa voastră în această seară pentru a vă explica situaţia ţării şi pentru a vă cere să faceţi o alegere care va decide viitorul României şi care va face mult mai uşoară munca viitorului guvern.
În cursul campaniei electorale am promis să fim cinstiţi şi să luptăm împotriva corupţiei, dar acum că am ajuns la putere (lucru pentru care ţin să vă mulţumesc) am decis să dăm cărţile pe faţă şi să avem o discuţie serioasă pe această temă. Bine, e mai curând un monolog serios, dar asta e viaţa.
Situaţia ţării în momentul de faţă este următoarea: suntem o ţară de mâna a treia pe care nu o respectă nimeni, dar de care unii încearcă să se folosească în diverse moduri şi pentru diverse scopuri. Investitorii care vin în România nu vin aici în ciuda faptului că suntem săraci, corupţi şi înapoiaţi, ci tocmai pentru că suntem săraci, corupţi şi înapoiaţi. Unii vor să se folosească de noi pentru că suntem ieftini, aţii pentru că suntem gata să vindem aurul din casă pentru tinicheaua lor, iar alţii vin să ne păcălească pentru că suntem proşti. Marile puteri din Vest şi din Est ne privesc cu dispreţ şi cu cât încercăm să îi imităm mai tare, în stilul nostru levantin, cu atât le e mai scârbă de noi.
Prosperitatea de la mijlocul deceniului trecut s-a datorat în mare parte prostiei şi corupţiei noastre. Băncile comerciale au dat credite oricui, deşi atât bancherii, cât şi autorităţile (inclusiv guvernatorul Băncii Naţionale) ştiau unde va duce acest lucru. Iar noi, românii, am luat aceste credite şi am acceptat un nivel de trai ridicat, dar imposibil de susţinut pe termen mediu, crezând că în fine ne-am ajuns şi că suntem mai bogaţi pentru că merităm acest lucru. Evident, investitorii care au fost atât de drăguţi cu noi au prezentat şi nota de plată. Mare parte din această notă a fost secretă, dar multe dintre efectele ei sunt publice. Sper că vă place noul Cod al Muncii, pentru că şi el este parte din notă.
Aşa cum am spus mai devreme, am promis în campanie să fim cinstiţi şi să stârpim corupţia în România. Dar şi acest lucru presupune o notă de plată. Toţi investitorii care au venit aici pentru a profita de pe urma noastră o să plece în alte ţări. Un guvern care nu ia şpagă pentru a risipi banii voştri sub forma contractelor publice nu are cum să fie pe placul celor care s-au aciuat aici pentru a jefui bugetul. Un guvern care apără interesele poporului care l-a ales nu va mulţumi investitorii străini care consideră că interesele lor au prioritate. Nici nu mai vorbesc de impactul pe care un asemenea guvern îl va avea asupra oamenilor de afaceri români. Nu ştiu câţi o să mai rămână în libertate după ce terminăm de investigat corupţia. Probabil destul de puţini.
Dar primul efect al unui asemenea guvern va fi sărăcia lucie. Investitorii corupţi vor sfârşi în puşcărie sau vor fugi. Mii de firme se vor închide, sute de mii de locuri de muncă vor dispărea rapid. Nivelul de trai se va prăbuşi atât de mult încât o să vi se pară că ne-am întors pe vremea lui Ceauşescu. Cum o parte a populaţiei va fugi din ţară, iar alta poate că se va răscula, este posibil ca România însăşi să nu supravieţuiască acestui acces de cinste.
Aşa că am venit în această seară în faţa voastră pentru a vă spune că peste două săptămâni veţi fi chemaţi la urme pentru cel mai important referendum din 1989 încoace. Buletinele de vot vor avea pe ele două opţiuni: „Bogat, corupt şi sclav” şi „Sărac, cinstit şi liber”. Mi-ar plăcea să vă pot oferi opţiunea „Bogat, cinstit şi liber”, dar nu este posibil. Nu acum, nu aici. Prin acest referendum veţi decide viitorul ţării în deplină cunoştinţă de cauză. Mărturisesc că sunt foarte curios care va fi rezultatul.
O seară bună tuturor.
După 20 de ani de libertate
Se poate spune că criza economică a pus capăt mulţumirii absurde care a dominat societatea română în ultimii ani, în care goana după bani a distrus structura ciudată de valori moştenită din perioada comunistă şi modificată în sărăcia şi dezamăgirea anilor '90 pentru a o înlocui cu o fantastică lăcomie. Sub impactul dispariţiei bonusurilor, măririlor de salarii şi, până la urmă, a locurilor de muncă, societatea română s-a văzut nevoită să privească din nou în ochi sistemul politic pe care l-a tolerat fără mari probleme atâta vreme cât o parte a populaţiei avea destui bani pentru shopping. Evident, priveliştea sistemului politic nu este una plăcută.
La 20 de ani de la Revoluţia din 1989, România are, în mare parte, acelaşi sistem politic ca şi pe vremea comunismului. Ţara continuă să fie condusă de un grup restrâns de oameni care controlează cea mai mare parte a vieţii politice şi o parte a vieţii economice şi care acţionează în folosul propriu, în timp ce restul ţării este lăsat să se descurce cum poate. Este adevărat că acest sistem a trecut prin schimbări majore pe anumite planuri, dar trebuie subliniat că modul fundamental de funcţionare a rămas acelaşi. O gaşcă de politicieni şi oameni de afaceri, nereprezentativă şi ruptă de restul populaţiei, coruptă şi clientelară, continuă să facă jocurile, având ca scop principal propria supravieţuire şi îmbogăţire.
Şi cum ar putea fi altfel? Oamenii care au creat şi care populează acest sistem sunt cei formaţi în perioada comunistă şi care, după Revoluţie, au construit din reflex singurul tip de sistem în care ştiau să funcţioneze şi în care erau relevanţi. Din acest punct de vedere, trăsăturile strâmbe ale „democraţiei” române sunt perfect explicabile: un sistem bazat pe partide fără ideologii, dominat de personalităţi care trag după ele partide pline de nulităţi, corupţia şi clientelismul care protejează mediocrităţile şi interesele, apatia şi ignoranţa electoratului care visează aiurea la un nou Vlad Ţepeş.
Şi, pentru că sistemul nu poate supravieţui fără aceste trăsături fundamentale, ele nu au cum să dispară în timpul crizei economice. Este inutil să ne aşteptăm la competenţă din partea Guvernului, Preşedintelui sau Parlamentului deoarece competenţa contravine legilor sistemului actual. Competenţa este duşmanul politicienilor care au ajuns la putere îngrădind opţiunile unui electorat ignorant. Cooperarea pentru binele ţării este inacceptabilă pentru găştile rivale de politicieni şi oameni de afaceri care se luptă din patru în patru ani pentru a ajunge în poziţia de a jefui banul public şi resursele ţării.
De ce ne-ar mira că, atunci când a venit momentul deciziilor dureroase şi nepopulare, cei care suferă sunt tot fraierii de la baza societăţii şi nu rechinii care prăduiesc bugetul cu firme căpuşă şi contracte preferenţiale, deoarece supravieţuirea rechinilor şi a sistemului este mai importantă decât supravieţuirea populaţiei. Pe de altă parte, fraierii respectivi sunt cei care susţin şi legitimizează sistemul cu voturile lor. Răsplata pentru aceste voturi va fi o economie convalescentă pe termen mediu (cel puţin), dar nişte rechini sănătoşi.
Rezultatul previzibil al aventurii României pe tărâmul crizei economice va fi sporirea controlului statului asupra economiei, menţinerea prestigiului României de ţară guvernată de hoţi şi incompetenţi şi locul fruntaş pe care îl ocupăm în clasamentul celor mai slab dezvoltate ţări din Europa. După 20 de ani de libertate, suntem exact acolo unde am fost întotdeauna, în ţara furtului căciulii şi a ciclului etern al morţii caprei vecinului. Şi aici vom rămâne până când vom scăpa de găştile de la putere şi de sistemul bazat pe interesul propriu şi pe termen scurt al unui grup restrâns de oameni corupţi.
Libertatea stă în opţiuni
Citind „Deer Hunting with Jesus”, a leftist rant despre oamenii din oraşul natal (Winchester, Virginia) al autorului, Joe Bageant, mi-a atras atenţia următoarea încercare de trasare a liniei care desparte „middle class” de „working class” în S.U.A.:
Leaving aside all numbers, “working class” might best be defined like this: You do not have power over your work. You do not control when you work, how much you get paid, how fast you work, or whether you will be cut loose from your job at the first shiver on Wall Street.
Însă modul de a nu le mai permite altora să aibă putere asupra ta este să ai opţiuni bune. Dacă nu ai de ales sau dacă toate opţiunile sunt proaste, atunci fie ai o problemă în viaţă... fie eşti într-o cabină de vot din România, uitându-te la un buletin de vot plin cu nume de proşti şi infractori neprinşi.
Libertatea înşelătoare – partea I-a
Îmi amintesc că, acum două săptămâni, blogurile, site-urile de ştiri, televiziunile şi ziarele erau pline de imagini din Iran. Începutul de revoluţie ne-a parvenit învăluit în eşarfe verzi şi gaze lacrimogene, plin de vânătăi şi de entuziasm, romantic şi plin de speranţă şi scandând din răsputeri sloganuri. Ca răspuns la această avalanşă de imagini şi sentimente, o parte a presei internaţionale, în special din SUA, a început să declare că protestatarii iranieni au ieşit în stradă pentru libertate. Lucru care mi-a dat de gândit...
Ce înţeleg ziariştii, reporterii şi bloggerii din Vest prin libertate? Dar cei din Est? Înţeleg oare cu toţii acelaşi lucru? Ce înţeleg oamenii aceia, de pe străzile Teheranului, prin libertate? Ce înţeleg tinerii în blugi şi tinerele cu eşarfe pe cap prin libertate? Înţeleg oare cu toţii acelaşi lucru? Dacă li s-ar explica ideile de libertate a unor tineri de vârsta lor aleşi la întâmplare din diverse medii sociale ale unor ţări de pe glob, s-ar regăsi în ele? Nu sunt sigur că da.
Dorinţa de a purta haine diferite, de a nu trebui să îţi ascunzi părul, faţa sau corpul, de a asculta muzica preferată, de a vota cu alţi candidaţi, de a agăţa fete pe stradă, de a accesa site-uri porno, de a mânca fast food, de a trăi viaţa văzută la televizor, pe posturile străine, toate aceste dorinţe se amestecă într-un tot nebulos din care ţâşneşte o revărsare de sentimente împotriva celor de la putere. Dar este oare un lucru bun?
Dacă nu ştii exact cum arată sau ce este libertatea pe care o ceri, de unde ştii când şi dacă ai obţinut-o? Prin articole, prin ştiri şi prin filme, publicul consumist care nu prea mai citeşte cărţi a absorbit o idee de libertate nedefinită, o libertate "all-purpose". O idee de libertate descrisă de oameni care nu ştiu cum arată şi cum se poate obţine, care poate fi folosită pentru a justifica diverse acţiuni sau atitudini şi împotriva căreia este greu să se argumenteze.
Sfatul meu pentru tinerii din Iran este să se gândească întâi ce vor să obţină, cum vor să obţină, care vor fi consecinţele acţiunilor lor şi ce forţe pot fi folosite împotriva lor. Şi abia apoi să iasă în stradă.