Problema absenteismului
Alegerile pentru Parlamentul European, ţinute duminică de-a lungul şi de-a latul României, au fost caracterizate de un absenteism masiv , lucru nu foarte surprinzător. Românilor nu prea le pasă de Parlamentul propriu, ale cărui decizii exercită o influenţă importantă asupra vieţilor lor. Cu atât mai puţin le pasă de un Parlament îndepărtat, despre care ştiu foarte puţine lucruri.
Este foarte probabil ca, la nivel de popor, românii să nu înţeleaga sistemul de guvernare al ţării şi, în consecinţă, să nu înţeleagă rolul şi scopul Parlamentului. Pe de altă parte, nici Parlamentul nu pare să înţeleagă bine ce se întâmplă sau, poate, parlamentarii se mulţumesc să lase Guvernul să le uzurpe prerogativele şi să conducă ţara prin ordonanţe şi să dea vina pe Guvern pentru tot ce se întâmplă.
Însă absenteismul nu a fost doar o problemă locală, de data asta, ci la una la nivel european, lucru care ar trebui să ridice nişte semne de întrebare. Situaţia actuală, la nivel european, este o combinaţie de criză economică şi apatie/insatisfacţie politică. Din acest vid de oopţiuni politice care a determinat peste 40% din populaţia Uniunii Europene să stea acasă în ziua alegerilor, poate să apară orice.
Atât Partidul Naţional-Socialist, cât şi bolşevicii din Rusia s-au ridicat la putere pe fondul unor probleme politice şi economice. Este adevărat că situaţiile nu sunt identice, însă această apatie electorală poate să aibă consecinţe neplăcute. În cel mai rău caz, Europa o să aibă parte de un nou lider harismatic, ceea ce prezintă întotdeauna un risc. O altă alternativă este transformarea absenteismului într-o tendinţă pe termen lung care va duce la ieşirea din politică a aproape jumătate din cetăţenii Europei.
Ţară, ţară, vrem un lider!
Situaţia actuală a scenei politice din România este departe de a fi încurajatoare. O serie de figuri obosite intră şi ies din funcţii, din partide, din guvernare sau din opoziţie, cam ca un pachet de cărţi de joc pe care diverşi oameni îl tot amestecă. Îi cunoaştem pe aproape toţi. I-am mai văzut deja în mai multe roluri. Aşteptările noastre din partea acestor oameni sunt minime. Ştim că ne vor fura, ştim că politicienii competenţi sunt cam la fel de mulţi în aceste timpuri cât erau sectoriştii cinstiţi pe vremuri şi ştim că singurele lor gânduri sunt banii şi puterea. Personală, desigur.
Mai rău, ştim că este aproape inutil să votezi deoarece toate partidele promovează cam acelaşi gen de oameni. Se poate spune că clasa politică din Romania a ajuns, în fine, la maturitate şi îşi merită pe deplin numele de clasă pentru că figurile obosite din pachetul de cărţi de joc sunt acum o clasă distinctă, separată în anumite privinţe de restul populaţiei.
Din aceste motive, apariţia unui nou lider devine un proces delicat şi plin de probleme. Prima trăsătură a noului lider ar trebui să fie curajul de a-şi asuma riscul pe care nici unul dintre politicienii actuali nu pare să fie în stare să şi-l asume: apelul la electoratul urban. Adică exact la categoria de alegători cu cea mai mare rată a absenteismului. Însă, pentru a putea câştiga voturile acestui grup major, noul lider are nevoie de un set de trăsături care să îl diferenţieze clar de restul figurilor obosite.
Pentru a se potrivi vremurilor în care trăim şi schimbărilor survenite în psihologia electoratului român, noul lider ar trebui să aibă (sau, cel puţin, să mimeze în mod convingător) trăsăturile noului model de succes din România: patronul/omul de afaceri/antreprenorul. Trăsăturile principale ale acestui model sunt vârsta (preferabil până în 50 de ani), experienţa (nu neapărat politică), pragmatismul, onestitatea, respectul faţă de inteligenţa alegătorilor şi, foarte important, faptul că noul lider nu este perceput ca un politician, ci ca un outsider care se implică pentru binele public.
Desigur că nu mulţi oameni reuşesc să înmănuncheze aceste trăsături şi că ele reprezintă un amestec între ceea ce doreşte electoratul să vadă la noul lider şi ceea ce doreşte electoratul ca liderul să vadă la ei. De asemenea, liderul ar trebui să evite stereotipurile negative asociate cu modelul patronului: lăcomia, meschinăria, aroganţa şi materialismul excesiv.
Principalul obstacol în calea noului lider este "spirala dezgustului urban" şi principalul risc pe care trebuie să şi-l asume este rezolvarea acestei trăsături definitorii a politicii româneşti actuale. Succesul electoral al candidaţilor de stânga în prima parte a deceniului trecut şi scufundarea aşa-zisei alternative de dreapta într-o mlaştină de incompetenţă, corupţie şi lupte fratricide au dus la absenteismul masiv din rândul populaţiei urbane. La rândul său, acest absenteism a forţat politicienii să se mute către stânga şi către populism pentru a putea obţine voturile celor care pot fi convinşi să voteze: ţăranii şi o parte din orăşeni (de o anumită înclinaţie politică şi vârstă).
Această spirală caracterizează politica României în acest moment, iar ramificaţiile ei le vedem în fiecare zi. Cumpăratul votului a ajuns regula de bază a alegerilor, pentru că nici ţăranii nu sunt imuni la dezgust sau la influenţa banului. La rândul său, primarul sau parlamentarul care a cumpărat voturile nu simte nici un fel de responsabilitate faţă de electoratul care nu l-a votat de bunăvoie, iar sforarul care ştie să cumpere sau să fure voturile este un om foarte important. Şi astfel, spirala continuă să existe.