Revoluţia ascunsă – partea I-a
Focurile de pe străzile Teheranului s-au stins, iar fumul s-a risipit. Scânteia a venit din altă parte, a stat puţin şi a plecat iar. Honduras, Pakistan sau Irak sunt ţările în care scânteia a găsit noi vreascuri dornice să o transforme în flacără. Şi cu ce s-au ales oamenii care au luptat împotriva forţelor care impun ordinea în Teheran? Cu ce se vor alege cei care luptă acum pentru libertate în alte ţări şi cei care aşteaptă doar un semn din partea scânteii pentru a se transforma în flăcările viitoare? Cu mai nimic. Dacă au fost norocoşi.
Am evitat pe cât am putut de mult să citesc despre evenimentele din Iran deoarece senzaţia de "déjà vu" era puternică şi deloc plăcută. Mi se părea că ştiu deja cum urmează să se termine şi că nu avea cum să iasă bine nici dacă protestatarii câştigau, nici dacă pierdeau. Până la urmă, se pare că au pierdut şi că acum sunt nevoiţi să suporte răzbunarea regimului pe care l-au sfidat. "Da," se aude un răspuns de departe, "dar ar fi putut câştiga!" Aşa să fie oare? Aş zice că experienţa noastră, în România, ne arată că victoria nu e ceea ce pare la prima vedere. În asemenea revoluţii, moare cine vrea şi câştigă cine trebuie.
Problema fundamentală a revoluţiilor spontane şi vizibile (deşi nu toate revoluţiile care par spontane chiar sunt aşa) este că scânteia aprinde oamenii şi îi cheamă să ardă cu o flacără puternică doar pentru câteva ore sau câteva zile, câteva momente de glorie. Victoria tinde să însemne înlocuirea găştii de la putere cu o altă gaşcă ("who won't carry on so high and steal so much" - H.L.M.), a cărei primă decizie va fi să trimită revoluţionarii acasă pentru a se putea bucura în linişte de puterea câştigată.
Iar găştile noi nici măcar nu sunt întotdeauna diferite de cele vechi. O simplă privire aruncată peste două dintre cele mai faimoase lupte pentru libertate ale lumii ne arată că Bolşevicii ruşi au instaurat un regim care copia absolutismul şi represiunea care caracterizaseră domnia ţarilor, iar lupta coloniilor americane pentru a se separa de coroana britanică a fost urmată de revolte ale fermierilor din Massachusetts şi Pennsylvania, care descoperiseră că oligarhia de la Londra fusese înlocuită cu oligarhia din Boston şi Philadelphia.
Astfel, principalul motiv pentru care revoluţiile victorioase se termină în acest fel nu este faptul că beneficiarii principali ai revoluţiilor complotează pentru a înşela cetăţenii şi a deturna revoluţiile în folosul propriu, ci faptul că oamenii care răspund chemării scânteii nu au o decât o idee vagă despre modul în care funcţionează societatea în care trăiesc, despre ce schimbări doresc să efectueze şi despre modul în care le vor efectua. Practic, cei care vor să pună mâna pe putere sunt cei care nu au folosit niciodată acest tip de putere şi nu ştiu cum puterea se adună, se divide, se păstrează sau se pierde.
"Da," vine un nou răspuns de departe, "dar nu toate revoluţiile eşuează! Noi, românii, am scăpat de dictatura lui Ceauşescu, iar cei care au condus România după 1989, cu toate defectele lor, nu se compară cu Ceauşescu şi comuniştii." Aşa este. Dar revoluţia din 1989 este un eşec dintr-un punct de vedere foarte important: poporul nu a reuşit să obţină un control real asupra conducătorilor săi. Este adevărat că cei care au condus ţara după 1989 nu au fost la fel de răi ca Ceauşescu, însă acest lucru nu se datorează puterii poporului, ci liderilor care au acceptat de bunăvoie anumite limite care le îngrădesc puterea.
Ne putem baza oare pe bunăvoinţa şi sentimentul de datorie faţă de popor al conducătorilor? Ne putem oare baza pe faptul că oamenii care compun instituţiile de stat îşi vor înfrâna pornirea de a abuza de puterea obţinută pentru folosul propriu şi pe socoteala poporului? Până la un punct, da, însă a te baza doar pe caracterul unui om căruia i s-a încredinţat puterea este foarte riscant. Este posibil ca omul care cere voturile cetăţenilor să fie de încredere, dar la fel de posibil este să nu fie. Şi asta fără să mai vorbim de miile de funcţionari publici care sunt numiţi, nu aleşi.
Din acest motiv consider că o revoluţie al cărui rezultat nu este un sistem care să dea puterea cetăţenilor şi care să îi înveţe să o folosească este un simplu reset al sistemului existent şi nu o revoluţie reală.