Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a V-a
Principalele scopuri ale unui sistem economic construit pentru a deservi o comunitate care se doreşte independentă ar trebui să fie supravieţuirea comunităţii în caz de criză, asigurarea nivelului minim de trai civilizat (NMTC), atât în vreme de criză cât şi în timpuri normale, şi facilitarea saltului către prosperitate, atunci când timpurile o permit. Din acest motiv, consider că economia comunităţii ar trebui împărţită în două: un strat de bază şi o suprastructură. Fiecare dintre cele două straturi joacă un rol specific în viaţa comunităţii.
Sistemul economic mondial nu are cum să evite repetarea periodică a crizelor de tipul celei în care ne aflăm acum. Chiar dacă o criză duce la implementarea unor reglementări dure, chiar dacă un set de lideri jură că vor avea grijă ca asemenea lucruri să nu se mai întâmple, aşa cum face Sarkozy, timpul şterge amintirile crizei. Dorinţa de câştiguri din ce în ce mai mari duce la relaxarea, abrogarea sau încălcarea reglementărilor cu permisiunea organelor de control, iar noii lideri vor declara că este important ca oamenii de afaceri să aibă mână liberă pentru a produce prosperitate. Şi totul se va repeta pentru că omenirea are un talent aparte de a nu învăţa nimic din greşelile sale.
Plan al unei comunităţi (de pe blogul Sandy Bar Ranch)
Pornind de la aceste idei, am ajuns la concluzia că sistemul economic al comunităţii independente trebuie construit în aşa fel încât să ferească comunitatea de efectele crizelor fără a o împiedica să profite de perioadele de prosperitate. De vreme ce avem de a face cu două scopuri diferite, am considerat necesar să împart sistemul economic în două straturi care să se adreseze fiecărui scop în parte.
Stratul de bază al comunităţii este format din activităţile descrise în articolul „Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a III-a”. Scopul său este de a asigura un nivel minim de trai civilizat (NMTC) pentru toţi membrii comunităţii, indiferent de starea economiei mondiale. Deoarece crizele sistemului economic internaţional tind să aibă cauze financiare, stratul economic de bază al comunităţii nu are o componentă financiară, nu are ca scop generarea de profit şi se bazează strict pe producerea unor bunuri şi asigurarea unor servicii la nivel local, cu mijloace locale. Acest strat este sub controlul comunităţii şi implică efortul fiecărui membru.
Cel de-al doilea strat economic este cel privat, în cadrul căruia fiecare membru al comunităţii care doreşte să desfăşoare o activitate aducătoare de profit este liber să o facă. Presupun că majoritatea membrilor comunităţii nu se vor mulţumi cu NMTC şi nici cu cantitatea relativ redusă de activitate pe care acesta o implică, motiv pentru care vor dori să îşi deschidă propriile afaceri sau să se angajeze. Activitatea pe care o desfăşoară şi veniturile pe care le obţin nu privesc comunitatea.
O problemă a acestui sistem este nevoia de a întreţine un sistem non-financiar şi non-profit, adică infrastructura care face posibil nivelul minim de trai civilizat. În general, infrastructura se întreţine din taxe, însă membrii comunităţii care aleg să se mulţumească cu NMTC nu vor avea bani să plătească taxe. Posibilele soluţii la această problemă sunt crearea unui al treilea strat economic, al cărui scop să fie acoperirea cheltuielilor comunităţii, sau implementarea unei taxe locale în bani şi/sau muncă.
Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a III-a
"Houston, Houston, we have a problem"
Principalele moduri în care o comunitate (definită aici ca un grup de oameni care trăiesc împreună şi împărtăşesc o serie de interese) îşi poate câştiga existenţa sunt munca fizică în scopul obţinerii şi prelucrării resurselor de hrană şi a unei game de produse sau producerea de servicii şi produse care pot fi vândute, iar o parte din banii obţinuţi sunt cheltuiţi pe hrană. Evident, există un număr foarte mare de variaţii între aceste moduri principale, deoarece nu este neapărată nevoie ca toţi membrii unei comunităţi să se ocupe cu acelaşi lucru.
Modul în care comunitatea alege să îşi câştige existenţa (deşi, în majoritatea cazurilor, nu se poate vorbi despre o alegere conştientă) determină o serie de alte caracteristici ale respectivei comunităţii, precum locaţia (o comunitate care preferă să îşi crească singură hrana va alege un spaţiu care să permită acest lucru, în timp ce o comunitate ai cărei membrii lucrează în industrie/servicii va prefera mai întotdeauna o aglomerare urbană), nivelul de educaţie al membrilor săi, nivelul veniturilor, produsele şi serviciile consumate şi puterea.
Diferenţa principală dintre cele două tipuri de comunităţi, în acest context, este faptul că depind de lucruri diferite. O comunitate care îşi cultivă singură hrana depinde de forţa de muncă proprie, de cunoştinţele proprii şi de natură, în timp ce o comunitate bazată pe comercializarea serviciilor/produselor proprii depinde de forţa de muncă şi cunoştinţele proprii, de liniile de transport şi comunicaţii, de starea pieţelor locale şi/sau internaţionale, de termenii în care se pot obţine finanţări şi, mai ales, de puterea de cumpărare a clienţilor, adică depinde de alţi oameni. Societatea în care trăim pune accentul pe cel de-al doilea tip de comunitate, iar oraşele se extind din ce în ce mai mult pentru a accepta fluxul de fiinţe umane în căutare de locuri de muncă mai bine plătite. Dar ce înseamnă acest loc de muncă şi viaţa la oraş? Care este preţul lor?
Subiectul este prea larg pentru a-l discuta aici în detaliu, dar doresc să punctez câteva aspecte relevante. Un loc de muncă la oraş înseamnă, de obicei, faptul că orăşeanul predă altcuiva controlul asupra locului şi modului în care îşi petrece în jur de o treime din zi (în funcţie de locul de muncă). Dacă patronul/şeful se întâmplă să fie ambiţios sau al dracului, angajatul poate sta la lucru şi peste cele 8 ore tipice. De ce? Pentru că, în cele mai multe cazuri, nu are de ales.
Perioadele în care locurile de muncă libere sunt atât de multe încât să poţi găsi unul de cum ai nevoie sunt rare şi suspecte (prosperitatea de dinainte de criză) şi, oricum, schimbarea locului de muncă înseamnă schimbarea unui patron cu altul, a unui şef cu altul. Salariul tinde să fie singura sursă de venit a majorităţii orăşenilor, iar prezenţa sau absenţa lui înseamnă diferenţa dintre prosperitate şi sărăcie lucie. Fără salariu nu există mâncare, casă, maşină, haine sau vizite la supermarket. Orice om care trăieşte de la un salariu la altul oferă şefilor şi patronilor săi o putere nemeritată asupra sa.
Din punct de vedere al puterii, orăşenii tind să stea prost. Oraşele mari, cu mulţi locuitori, diluează valoarea relativă a unui vot până la niveluri abisale. Un vot pierdut printre alte două sau douăzeci de milioane de voturi este complet irelevant. Orăşenii tind să nu aibă iniţiative politice. Ar fi şi greu din partea unor oamenii care trebuie să fie la serviciu o mare parte a zilei. Şi care trebuie să se ducă acasă după serviciu să facă de mâncare şi să aibă grijă de copii. Pentru oamenii a căror viaţă curge între serviciu, treburi în casă şi nelipsitul televizor, nu există timp pentru informare şi educare, pentru a înţelege lumea în care trăiesc.
"Dar," vine un strigăt din noaptea Internetului, "alternativa este să mp duc să muncesc la ţară până cad lat şi să nu obţin mai nimic. Salariul de la oraş este bun!" Da, aceasta este o alternativă. Mai exact, este alternativa unui individ. O comunitate are şi alte alternative la dispoziţie. În plus, o comunitate care doreşte puterea de a-şi hotărî destinul trebuie să înceapă prin a prelua controlul asupra modului în care îşi câştigă existenţa şi să îşi asume responsabilitatea pentru acest lucru.
Nivelul minim de trai civilizat, independenţa şi puterea
Un individ, acţionând de unul singur, ar fi nevoit să muncească mult prea mult pentru a se întreţine singur, ceea ce face oraşul şi jobul bine plătit locul cel mai potrivit pentru indivizi (presupunând că individul poate obţine jobul bine plătit). Dar un grup de indivizi se poate descurca altfel, în funcţie de numărul membrilor. Acolo unde un individ trebuie să folosească o anumită sumă de bani, o comunitate poate oferi mână de lucru şi suplini cu o sumă mai mică de bani produsele sau serviciile care nu se găsesc la nivel local în scopul asigurării nivelului minim de trai civilizat (NMTC) al fiecărui membru. "Ce e aia," vine o nouă întrebare, "şi de ce ar face comunitatea aşa ceva?" Good point.
Nivelul minim de trai reprezintă o serie de bunuri şi produse de care fiecare persoană are nevoie pentru a putea spune că trăieşte civilizat, în conformitate cu epoca în care ne aflăm. O comunitate care include şi câţiva tâmplari, electricieni, arhitecţi sau ingineri poate să asigure pentru toţi membrii ei locuinţe, apă potabilă, apă caldă, produse de curăţat, mâncare, încălzire, energie electrică, îmbrăcăminte şi veselă. De departe cel mai simplu mod de a aranja lucrurile este ca fiecare membru al comunităţii să lucreze un număr egal de ore pe săptămână în producţia de hrană şi să primească pentru eforturile sale o parte egală din producţia rezultată. Producţia de bunuri se poate regla, după nevoile fiecăruia, prin schimb de produse sau oferirea de timp&efort contra bunuri. Cu cât comunitatea are mai mulţi membrii, cu atât va scădea numărul de ore pe care trebuie să îl muncească fiecare membru în parte.
"Asta sună deja a C.A.P.," se aude de departe. "Am mai auzit chestii din astea pe vremuri şi s-au dovedit idei proaste". Nu chiar. Ceea ce propun eu are o funcţie opusă C.A.P.-ului şi există anumite motive pentru care am ales această soluţie. Scopul C.A.P.-urilor înfiinţate de comunişti (precum şi al sindicatelor) a fost, pur şi simplu, înregimentarea politică a ţăranilor (muncitorilor în cazul sindicatelor), distrugerea lor ca entităţi independente şi transformarea lor în persoane dependente de stat. Scopul asigurării nivelului minim de trai civilizat pentru fiecare membru al comunităţii este câştigarea independenţei economice a comunităţii şi schimbarea relaţiilor dintre aceasta şi restul omenirii.
Principalul motiv pentru care este necesar ca fiecare membru al comunităţii să aibă asigurat NMTC este nevoia de a rezolva una dintre tensiunile interne fundamentale ale oricărei comunităţi: apariţia şi dezvoltarea unei elite economice. Indiferent de sistemul economic folosit de o comunitate, unii oameni se vor dovedi mai pricepuţi la acumularea de bani sau bunuri decât restul. Aceştia se vor constitui, în timp, într-o elită economică şi vor încerca să acapareze cât mai multă putere, inclusiv pe plan politic şi social.
Scopul final al elitelor economice este rearanjarea societăţii pentru maximizarea profiturilor, garantarea profiturilor cu banii comunităţii (socializarea riscurilor - privatizarea profiturilor), şi eliminarea competiţiei. Capitalismul se bazează pe idea că apariţia unei elite economice şi asigurarea libertăţii sale de a face afaceri este în favoarea societăţii, lucru cu care sunt doar în parte de acord. Comunismul a încercat să distrugă şi să împiedice refacerea unei elite economice, însă a eşuat lamentabil, lucru inevitabil atunci când un sistem merge împotriva naturii umane.
Asigurarea nivelului minim de trai civilizat are ca scop fundamental un efect diametral opus: împiedicarea căderii în sărăcie a unei părţi a comunităţii. Orice încercare de a educa o comunitate va eşua dacă o parte dintre membrii săi sunt săraci. Oamenilor săraci nu le pasă de educaţie, iar puţina putere politică pe care o au este întotdeauna de vânzare şi exact acest lucru nu trebuie să se întâmple. În momentul în care puterea politică a membrilor comunităţii este de vânzare, oamenii care constituie elita economică pot începe să îşi transforme avantajul economic în avantaj politic. O comunitate poate fi puternică şi independentă doar dacă membrii săi nu sunt de vânzare, iar membrii săi nu sunt de vânzare pe plan politic decât dacă nu sunt de vânzare nici pe plan economic.
Asigurarea NMTC nu presupune egalitarism, deţinerea proprietăţii în comun sau alte idei de acest gen, ci doar satisfacerea unor anumite nevoi pentru a permite fiecărui membru al comunităţii să se sustragă şantajului economic. Membrii comunităţii care doresc să îşi deschidă propriile afaceri sau să îşi găsească locuri de muncă part- sau full-time, sunt mai mult decât bineveniţi să facă acest lucru, mai ales că se vor bucura de avantajul unei relaţii angajat-angajator de care puţini oameni se bucură. Practic, de vreme ce au deja asigurat nivelul minim de trai civilizat, membrii comunităţii pot spune oricând "la revedere" unui patron sau unui şef care îşi închipuie că e dumnezeu în firmă. Sunt de părere că o societate în care angajaţii nu depind de angajatori ar fi o societate în care oamenii s-ar respecta mai mult unii pe alţii.
Un alt motiv pentru care este mai bine ca membrii comunităţii să se ajute unii pe alţii pentru a-şi asigura NMTC, este prosperitatea locală. Să presupunem că avem o comunitate, undeva, la ţară, ai cărei membrii lucrează la una sau două fabrici şi că în perimetrul comunităţii se află un supermarket deţinut de unul dintre marile reţele de desfacere. Având în vedere că cea mai mare parte din venitul lunar al românilor se duce pe mâncare, rezultă că cea mai mare parte a veniturilor care intră în comunitate iese exact aşa cum a intrat, prin intermediul supermarketului. Aceştia sunt bani care pot fi păstraţi în comunitate dacă mâncarea este crescută local şi nu cumpărată. Banii pot fi depuşi la banca locală, care îi dă mai departe meşteşugarilor sau furnizorilor de servicii locali sub formă de credite cu dobândă mică. Everybody wins.
O comunitate care îşi creşte singură hrana este o comunitate care nu depinde de supermarket, care deţine controlul asupra costurilor de producere a hranei şi care are nevoie de venituri mai mici în bani. Dacă membrii comunităţii au deja asigurate hrana, locuinţele şi hainele prin efortul comun, aceştia îşi pot căuta locuri de muncă mai puţin bine plătite, dar cu program mai flexibil şi mai uşoare din punct de vedere al muncii depuse.
Un individ care doreşte să cumpere şi să mobileze o casă trebuie să pună deoparte câteva zeci de mii de euro sau să facă un împrumut la bancă şi să plătească rate pe următorii 20-30 de ani. Un membru al unei comunităţi care asigură nivelul minim de trai civilizat poate obţine casa doar plătind costul materialelor de construcţie (în mare parte lemn) şi oferindu-se să îi ajute şi el pe ceilalţi membrii ai comunităţii atunci când va fi nevoie. Acelaşi aranjament este valabil pentru mâncare, apă, îmbrăcăminte, veselă sau produse de curăţat.
Rezultatul final al efortului comun este faptul că comunitatea şi membrii săi depind, în principal, de ei înşişi pentru a supravieţui. That is power.