Un dans în trei: Obama, Petraeus, McChrystal
Cercul restrâns de curtieri, dregători şi băgători de seamă din Washington D.C. a explodat săptămâna aceasta, odată cu publicarea de către Rolling Stone a unui reportaj despre Generalul Stanley McChrystal şi echipa sa de băieţi duri care conduce campania din Afganistan. Spre surprinderea şi enervarea multora, articolul conţinea o serie de păreri nu foarte plăcute ale lui McChrystal şi băieţilor lui despre Preşedintele şi Vicepreşedintele S.U.A., precum şi despre Ambasadorul S.U.A. la Kabul.
Buzele Washingtoniene s-au strâmbat, iar obrajii subţiri s-au pungit şi ochii s-au ridicat către cer în timp ce toată lumea se întreba cum de a putut McChrystal să fie atât de prost încât să se dea mare de faţă cu un reporter. Adică oricine e liber să aibă orice părere doreşte despre şeful său, dar asta nu înseamnă că un pârlit de general îşi poate permite să îl critice în public pe Preşedintele S.U.A. pentru că aşa ceva nu se face. Trebuie să fii măcar Congressman ca să poţi să îl înjuri pe P.O.T.U.S.
General Stanley McChrystal (Copyright AFP/Getty Images)
Evident, Obama nu a avut de ales şi a făcut ceea ce părea necesar: l-a chemat pe McChrystal la Casa Albă ca să îi spună că nu mai e cazul să se mai prezinte la serviciu. Comanda forţelor aliate şi semi-aliate din Afganistan a fost încredinţată Generalului Petraeus, omul care a pus la punct strategia de contra-insurgenţă pe care McChrystal o aplica la faţa locului, iar curtierii şi dregătorii au fost mulţumiţi că Preşedintele l-a pus la punct pe generalul necivilizat.
Dar întrebarea care se pune de la bun început este: sunt oare lucrurile aşa cum apar? Păi, evident că nu, pentru că ar fi prea simplu, dacă ar fi aşa. De la bun început, se poate spune reportajul din Rolling Stone are o valoare incertă şi dubioasă. Este adevărat că la putere ajung tot felul de oameni, dar putem fi siguri că McChrystal, un general, nu a învăţat până la vârsta lui să îşi ţină gura de faţă cu reporterii? Putem crede că McChrystal nu îşi dădea seama ce face?
Mai toţi comentatorii s-au concentrat asupra cuvintelor pe care McChrystal le-a spus la adresa oficialilor S.U.A., însă articolul conţine şi un paragraf scurt în care McChrystal spune pe faţă că războiul din Afganistan nu poate fi câştigat. În opinia lui McChrystal, tot ceea ce pot face forţele aliate este să dea impresia că au plecat de bună voie şi că armata cu cea mai bună tehnologie a lumii nu a fost alungată din Afganistan de o hoardă de musulmani nespălaţi.
De aici se poate obţine o serie de idei, care, în lipsa unor informaţii mai bune, trebuie să ţină loc de concluzie:
- McChrystal, care se opune programului lui Obama de a retrage trupele S.U.A., a aruncat mânuşa Washingtonului la stilul „fie mă lăsaţi să joc jocul aşa cum vreau eu, fie plec”.
sau
- McChrystal este vârful de lance al unui grup de militari (între care se numără şi Amiralul Falon, demis tot pentru că a spus în public ce nu se cuvenea) căruia nu îi convine modul în care politicienii conduc Războiul Mondial Împotriva Terorii (G.W.O.T.) şi care doresc să facă valuri.
sau
- McChrystal, care ştie că nu mai există speranţă pentru războiul din Afganistan, a vrut să se distanţeze de eşecul care se prefigurează la orizont, dar fără a da impresia că fuge de răspundere sau că vrea să îşi salveze pielea.
sau
- McChrystal e un bou (după figură pare şi borderer, dar asta e o cu totul altă discuţie).
General David Petraeus
Epilogul întregii afarse îl reprezintă trimiterea Generalului Petraeus în Afganistan. Petraeus nu este doar un general de la Pentagon şi un expert în domeniul din ce în ce mai popular al contra-insurgenţei, ci şi o stea a mişcării conservatoare din S.U.A. şi un vorbitor foarte popular (şi bine plătit) la evenimentele organizate de această mişcare. Evident, anumite surse au început deja să vorbească despre o posibilă candidatură a lui Petraeus la postul de Preşedinte. Pentru acest motiv, Obama pare mai mult decât fericit să îl potcovească pe Petraeus cu dezastrul din Afganistan. Să vedem urmarea.
Obama pierde din nou
O altă încercare a lui Barack Obama de a îşi construi propriul monument se termină cu un eşec major. Joe Biden, Vice-Preşedintele S.U.A., a plecat către Orientul Mijlociu pentru a ajuta la negocierea unei păci între Israel şi palestinieni. Ajuns la faţa locului, Biden a fost întâmpinat nu cu pâine şi sare, ci cu o palmă în plină figură. Israelul a anunţat construcţia unei noi serii de case în Ierusalimul de Est pentru a mai disloca nişte palestinieni.
Evident, anunţul a distrus orice şansă de a porni negocierile de pace de la bun început, iar declaraţiile oficialilor de la Tel Aviv
"Messages have been sent to Biden and the Americans that there was no intention to undermine him," a senior Israeli official said. "We were genuinely surprised, just as surprised as the Americans."
conţin o ironie extrem de fină. Evident că scopul deciziei de a începe construcţia şi de a anunţa public acest lucru exact înaintea vizitei lui Biden a fost sabotarea negocierilor. În cazul în care toată distracţia nu a fost pusă la cale cu acordul S.U.A., atunci avem de-a face cu un mesaj clar din partea Israelului către marele prieten de la Vest: „Dacă pacea nu se va face aşa cum vrem noi, când vrem noi, atunci nu se va face deloc”.
În urma anunţului, palestinienii a decis să nu mai participe la negocierile indirecte, care urmau să constituie primul pas pe calea către negocieri direct. Se pare că de efortul lui Obama de a rezolva acest conflict s-a cam ales praful.
Obama has issues
Scott doesn't look Brown
La doar trei săptămâni de la Anul Nou, cetăţenii statului Massachusetts i-au făcut Preşedintelui Obama un cadou de serviciu şi au ales un Republican ca al doilea senator al statului pentru a ocupa locul rămas gol la moartea lui Ted Kennedy, ultimul dintre fraţii Kennedy. Deşi deosebit de banal numitul Scott Brown este un junior în Senatul S.U.A., adică o persoană de mult prea mică importanţă, alegerea lui este motivul pentru care Obama a decis să încerce să reformeze sectorul bancar. Dacă vi se pare că între cele două subiecte nu există vreo legătură, citiţi în continuare.
Preşedinţii Statelor Unite ale Americii, şi nu numai, funcţionează pe bază de „issues”. Fiecare preşedinte îşi găseşte câte un „issue”, o problemă care pare arzătoare, şi se apucă să trudească pentru a-l rezolva. În primul rând poporul trebuie să vadă că preşedintele este un tip harnic şi că nu stă degeaba şi joacă golf toată ziua pe banii contribuabililor. Având în vedere că Dwight Eisenhower a fost un preşedinte extrem de popular în ciuda faptului că juca golf toată ziua, aş zice că preşedinţii ar putea s-o lase mai moale cu „issues”. În al doilea rând, este bine ca un preşedinte să îşi găsească singur „issues”, înainte să îi găsească poporul unul care să fie cu adevărat important pentru marile mase şi periculos pentru soarta politică a preşedintelui.
Însă Barack Obama a decis ca primul „issue” al primului său mandat, adică acel „issue” care urma să îi asigure realegerea, trebuie să fie reforma sistemului de sănătate. Este interesant de remarcat faptul că Obama a preferat să schimbe complet strategia predecesorului său şi să lase deoparte „issues” care ţin de politica externă deşi are două campanii militare pe masa de lucru, plus o potenţială campanie împotriva Iranului. Dar Obama a vrut să facă o impresie diferită, să arate că este un alt tip de preşedinte decât Bush the Younger, aşa că a lăsat-o mai moale cu discursurile despre ameninţarea terorismului şi a lansat un „issue” care ar fi trebuit să dea bine în faţa electoratului democrat.
Yes, we can (fuck you over)!
După ce a câştigat alegerile dând impresia că este un fel de pacifist şi reformist de stânga, Barack Obama a reuşit să se distingă prin faptul că sistemul politic, economic şi social al S.U.A. continuă să meargă la fel ca înainte. La fel ca mulţi alţii înaintea lui, Candidatul Reformator s-a transformat în Preşedintele „Business as usual”. Este surprinzător că electoratul ţării mai crede încă în asemenea lucruri. Nu că ar fi singurii, dar...
Mai nou, administraţia Obama intenţionează să ceară Congresului un mizilic de 33 de miliarde USD pentru războaiele din Afganistan şi Irak, precum şi pentru... prevenirea altor războaie. Ce înseamnă prevenirea altor războaie? Pai, depinde de ce va fi nevoie să însemne. Este o expresie vagă, cu acoperire largă în teritoriu şi cu mare potenţial. E de viitor.
Evident, cele 33 de miliarde vor fi cerute separat de bugetul Department of Defense (sic!), care va fi anul ăsta de 708 miliarde USD. Change we can believe in and all that. Din bugetul DoD, 128 de miliarde USD vor fi aruncaţi în gropile din Afganistan-Pakistan şi Irak, sumă care se va ridica la 159 de miliarde în 2011. După 2011, administraţia estimează că cheltuielile pe cele două teatre de operaţiuni vor scădea puternic deoarece trupele S.U.A. se vor retrage din Irak şi războiul din Afganistan-Pakistan va pierrde din intensitate.
Se poate pune întrebarea de unde şi până unde a ajuns administraţia de la Casa Albă la asemenea concluzii. Şi se poate răspunde că administraţia respectivă încearcă pur şi simplu să prostească poporul. Cei de la Casa Albă nu au de unde să ştie ce se va întâmpla în Afganistan-Pakistan în 2011, iar cei de pe Capitol Hill ştiu că nu ştiu. Dar, având în vedere modul în care este guvernată ţara, nu există vreo şansă ca Obama să nu îşi primească banii. Republicanii şi Democraţii îşi vor da mâna, ca de obicei, şi vor vota finanţarea războiului.
House Speaker Nancy Pelosi a declarat că Obama va fi nevoit să apară în faţa reprezentanţilor poporului şi să îi convingă că este nevoie să dea banii. Cu alte cuvinte, Obama trebuie să ţină un discurs ca să primească banii. Pentru că nu se îndoieşte nimeni că îi va primi.