Obama trage la plesneală în toate ţintele
Hope?
Barack Obama s-a decis. Podul mobil al Castelului Alb s-a lăsat cu un scârţâit sobru peste şanţul sondajelor în care popularitatea preşedintelui sondează adâncimile. Iar vestea a pornit către toţi curierii regali: 30.000 de soldaţi în plus pentru Afganistan în şase luni şi începerea retragerii contingentelor S.U.A. în Iulie 2011. Mai exact, Obama încearcă să tragă în toate ţintele deodată cu arcul său fermecat.
În primul rând, Obama este Rege al Vestului, Stăpân în Minas Tirith, Antagonist Şef al Mordorului şi Protector al Piticilor Europeni. Drept pentru care, nu poate da dovadă de slăbiciune. Cum armata a mai cerut trupe, Obama a decis să mai trimită pentru ca tot norodul să vadă că nu se sperie de nişte Easterlings Turbanizanţi.
În al doilea rând, Partidul Măgarilor Democraţi va trece prin alegeri parlamentare anul viitor. Candidaţii săi se vor putea lăuda în campanie că Regele a reuşit să facă ceva imposibil: a crescut numărul trupelor (Yay! zic sudiştii), dar, în acelaşi timp, le aduce acasă (Yay! şi de la nord de linia Mason-Dixon).
Istoria tinde să se repete
La nici un an de la victoria Democraţilor şi a lui Barack Obama în alegerile din S.U.A., partidul de la putere şi Preşedintele ales se chinuie să adopte un pachet de legi privind serviciile şi asigurările medicale. Senatul S.U.A. se pregăteşte să plece în vacanţa de vară fără să fi închiat negocierile cu privire la aceste legi. Teoretic, Partidul Democrat nu ar trebui să aibă nici o problemă în a adopta respectivul pachet de legi, având în vedere că deţine majoritatea atât în Senat, cât şi în Congress. Practic, o parte din Democraţi şi-au dat mâna cu Republicanii pentru a modifica anumite prevederi ale respectivelor legi. Este aceasta o situaţie nouă? Nici pe departe.
Conform lui Walter Karp, există două precedente:
When the 1936 elections were over, Franklin Roosevelt and his Administration stood at a unique pinnacle of power and promise. The President's victory was so great it overrode all sectional distinctions; in only two of the forty-eight states did he fail to win a plurality of the vote. Moreover, his victory was not a merely personal one. The voters that year sent 331 Democrats to the House of Representatives and 76 Democrats to the Senate, reducing the Republican contingent in the new Congress to an impotent rump. That reform of a broad and democratic kind would soon be forthcoming few people had cause to doubt. Although Roosevelt had offered no detailed program during the course of his campaign, he had expressed Populist sentiments which Americans had not heard in high places in many long years.
What happened shortly after the 1936 elections is well known. The apparently invincible President suddenly found himself blocked at every turn. An overwhelming Democratic majority, seemingly eager to follow his lead, split into warring factions; a coalition of Southern Bourbons and obstructionist Republicans, although numbering together no more than some 130 members, swiftly seized the legislative helm and blocked virtually all further reform. At the very height of its power and prestige, the New Deal came to a dead stop in one of the most remarkable reversals in American history.
Twenty-eight years later, another Democratic President, Lyndon Johnson, won a landslide election victory and found himself with yet another Congress dominated by lopsided Democratic majorities; 295 Democrats in the House, 68 Democrats in the Senate. He, too, had promised broad and sweeping reforms, among them no less a goal than a "war to end poverty" as well as a turning away from distracting foreign entanglements: he would not commit "American boys to fighting a war that I think ought to be fought by the boys of Asia to help protect their own land." Behind the President's evident wish to take care of the "unfinished business of the nation" lay, in fact, a great deal of unfinished business. Since the end of the New Deal in 1937 there had scarcely been a single major reform enacted in twenty-eight years-one-sixth the entire history of this Republic. During that period the Southern Bourbon-Republican coalition, which had arisen phoenix-like in 1937, had dominated Congress. It had frustrated Truman and Kennedy with apparent ease. It had subjected the Eisenhower Administration to the most muted criticism. It had given its full approval to just two major public policies since l938-national defense and a forward foreign policy.
What happened? A few months after the election, Johnson's "Great Society" was deep in an Asian war; after a brief spate of trumpery legislation-the "poverty program," for example-Congress became balky and unmanageable. In 1966, Johnson's great legislative majorities were reduced and the Great Society was dead, the victim of the Vietnam War. Another reform President, another landslide election, another landslide Congress, another stunning reversal.
Atât Franklin D. Roosevelt, cât şi Lyndon B. Johnson au jucat acelaşi rol: preşedinţi aduşi la putere împreună cu partidul din care fac parte pe baza unei platforme reformiste care, odată ajunşi la putere, au devenit, brusc, incapabili să pună în practică reformele promise. Se poate spune că politicienii din S.U.A. au multă experienţă în lucrul cu reforma.
Biden trage Iranul de urechi
După eşecul (temporar?) a ceea ce părea a fi folosirea opţiunii diplomatice în dialogul public dintre SUA şi Iran, administraţia de la Washington a decis să trimită un mesaj nou în direcţia Teheranului. Joe Biden, Vicepreşedinte al SUA, a declarat presei că SUA nu are cum să oprească Israelul, dacă acesta decide să lanseze un atac aerian în scopul distrugerii programului nuclear iranian.
Declaraţia lui Biden este o minciună şi toată lumea ştie acest lucru. SUA are la dispoziţie diverse metode de a obliga Israelul să îi respecte dorinţele şi poate împiedica oricând un atac împotriva Iranului, însă mesajul lui Biden este că s-ar putea ca SUA să nu dorească acest lucru. Mai mult, o sursă din Mossad a declarat pentru Sunday Times că Arabia Saudită o să permită avioanelor israeliene de atac să îi survoleze teritoriul pentru a ajunge deasupra Iranului, un alt mesaj al cărui scop este să amintească Iranului de faptul că puterea sunnită din Arabia Saudită nu ar protesta în cazul în care competitorii şiiţi din Iran ar păţi ceva.
Numai că este posibil ca mesajul prin care Biden încearcă să indice Iranului că nu este o idee bună să refuze creanga de măslin întinsă de la Casa Albă să nu aibă efectul scontat deoarece Iranul are alţi prieteni cu care să se joace. Acest lucru este lesne de observat din graba cu care Preşedintele Ahmadinejad a lăsat protestele de acasă pe mâna conducătorilor facţiunii sale şi a zburat la întrunirea SCO pentru a discuta cu Medvedev şi Jintao.
Sub presiunea SUA, Iranul a devenit un satelit al puterilor estice. Rusia îi furnizează armament şi tehnologie nucleară, iar China îi toarnă în buzunare miliarde de dolari pentru petrolul şi gazele sale naturale. Motiv pentru care Ahmadinejad îşi permite să dea cu tifla Marelui Satan în public. Cu toate acestea, mesajul lui Biden ar trebui să îi neliniştească puţin pe jucătorii de şah din Teheran, deoarece SUA semnalează faptul că, deşi nu îşi permite, în acest moment, un atac direct asupra Iranului, are şi ea un satelit de ale cărui acţiuni nu poate fi făcută neapărat răspunzătoare.
Rămâne de văzut dacă discursul indirect al lui Biden şi ameninţările voalate ale Israelului o să aibă vreun efect asupra Iranului, Rusiei şi Chinei.
Obama riscă şi pierde
Nu este clar dacă Preşedintele Obama crede sincer în îmbunătăţirea relaţiilor SUA cu ţările arabe, în a pretinde că aceste relaţii trebuie îndeplinite sau doar în jocul strategic din Orientul Mijlociu, însă cert este că mutarea de la Cairo se dovedeşte, până una alta, complet pierzătoare. Începutul unei deschideri cu Iranul (rămâne de văzut dacă programele pornite de George Bush în scopul destabilizării Iranului au fost închise de Obama sau nu) la nivel retoric se loveşte acum de un zid.
Preşedintele Ahmadinejad şi amicii săi au supravieţuit, pentru moment, începutului de revoluţie din Teheran şi acum sunt mai mult decât furioşi. Pe faţă, aceştia acuză SUA şi Marea Britanie de a fi incitat protestele mulţimilor din Teheran, iar câţiva angajaţi ai ambasadei Marii Britanii în Iran au fost reţinuţi.
Iar Israelul a decis că administraţia de la Casa Alba a pierdut deja partida şi a decis să dea un semnal clar de "business as usual", pe care să îl înţeleagă toată lumea. Guvernul condus de Netanyahu a autorizat construirea a 50 de noi case într-una din coloniile de pe Malul de Vest. Şi ne-am întors de unde am plecat.
Joaca în nisipul din deşert
Ceea ce părea o nouă idee în cadrul politicii externe a SUA, adică recunoaşterea dreptului Iranului de a dezvolta un program civil de producere a energiei nucleare, începe să capete din ce în ce mai tare forma unei direcţii complet noi şi nemaivăzute. Practic, administraţia de la Casa Albă pare să fi decis să rezolve conflictul etern din Orientul Mijlociu prin forţarea Israelului (şi, foarte probabil, a palestinienilor) să ajungă la un compromis care să ducă la un acord de pace.
Spre deosebire de predecesorii săi, care au dat Israelului mână liberă în conflictul cu palestinienii şi au folosit puterea SUA pentru a proteja Israelul de represalii în cadrul Naţiunilor Unite, Preşedintele Obama pare decis să treacă la o politică de rapprochement cu unele state musulmane (Iranul), folosind rezolvarea conflictului Israel-palestinieni ca pârghie pentru schimbarea imaginii SUA în rândul comunităţii musulmane. În acelaşi timp, procesul de pace va duce şi la normalizarea relaţiilor Israelului cu vecinii săi din regiunea Orientului Mijlociu.
Faptul că Preşedintele Obama a abordat această problemă de politică externă în primele luni ale mandatului său dă de înţeles că administraţia SUA nu se aşteaptă ca cele două părţi să cadă de acord prea curând. În cazul în care această nouă direcţie a politicii externe SUA este reală şi nu doar o simplă încercare de a distrage atenţia de la problemele interne ale ţării, atunci este foarte probabil ca Obama să încerce să rezolve conflictul Israel-palestinieni înainte de următoarele alegeri pentru a se folosi de acest succes şi de creşterea popularităţii sale în timpul campaniei electorale.
Până în momentul de faţă, Preşedintele Obama a acţionat deschis în două direcţii. Prima direcţie a constat în exprimarea sprijinului său pentru poziţia statelor arabe în discursul de la Cairo, iar cea de-a doua direcţie a constat într-una dintre cele mai interesante mişcări de pe scena politică americană din ultimii ani: refuzul administraţiei SUA de a recunoaşte existenţa unor înţelegeri verbale încheiate de către Israel şi preşedinţi ai SUA cu privire la extinderea coloniilor israeliene din jurul Ierusalimului şi de pe Malul de Vest.
Unul dintre lucrurile pe care Preşedintele Obama le-a cerut Primului Ministru Binyamin Netanyahu a fost încetarea completă a extinderii respectivelor colonii, lucru pe care Netanyahu l-a refuzat. Mai mult, Netanyahu pare să fi încercat să forţeze mâna preşedintelui SUA, ridicând subiectul înţelegerilor în public şi contând pe faptul că Obama va evita repudierea oficială a politicilor faţă de Israel construite de predecesorii săi. Însă, de data asta, cacealmaua nu a ţinut.
În cursul unui interviu acordat ABC, Secretarul de Stat Hillary Clinton a declarat că nu există nici o "înregistrare" oficială a respectivelor înţelegeri. Cu alte cuvinte, Casa Albă a decis că va ignora respectivele înţelegeri, fie că înregistrările oficiale există, fie că nu. Importanţa înţelegerilor sta în faptul că ele permiteau Israelului şi SUA să se prefacă în public că anexările de teritorii palestiniene au încetat, deşi nu a fost nici un moment cazul.
Clinton a declarat, în cadrul aceluiaşi interviu, că Israelul şi palestinienii trebuie să respecte prevederile aprobate de comun acord ale vestitei "Road Map", care obligă ambele părţi la anumite concesii, precum şi la o modificare a atitudinilor şi politicilor bilaterale. Evident, Israelul are cel mai mult de pierdut într-o asemenea situaţie, având în vedere că este greu de crezut că vreun guvern israelian ar fi acceptat să semneze respectivul document dacă ar fi trebuit să îl şi respecte.
Din nefericire, guvernul israelian nu doreşte să facă pace cu palestinienii în termenii "Road Map", după cum nici palestinienii nu sunt foarte entuziaşti în această privinţă. Punerea în practică a acordului ar duce la crearea unui stat palestinian în condiţii care nu pot duce decât la instabilitate pe termen lung. Noul stat va avea o populaţie cu o medie de vârstă scazută, adică o masă de tineri fără locuri de muncă, fără educaţie, fără pregătirea necesară pentru obţinerea unui loc de muncă în cazul în care s-ar ivi şi trăind în sărăcie, de pe urma donaţiilor comunităţii internaţionale. Radicalismul anti-israelian, alimentat şi de 60 de ani de resentimente, va fi inevitabil pentru o lungă perioadă de timp.
De partea cealaltă, pacea ar pune Israelul faţă în faţă cu o serie de conflicte sociale amânate prea mult timp. Coloniile care acum au devenit mărul discordiei între Israel şi SUA sunt locul unde guvern după guvern a ademenit emigranţii mai puţin civilizaţi din fosta Uniune Sovietică şi grupurile ultra-ortodoxe locale. Dacă aceste colonii sunt desfiinţate, respectivele grupuri se vor întoarce în masă în marile oraşe, unde fricţiunile puternice cu populaţia europenizată/americanizată şi seculară vor deveni inevitabile.
Trecând peste considerentele de moment, pacea va forţa ambele tabere să treacă prin schimbări profunde, care vor dura decenii. Rămâne de văzut dacă rezultatele vor fi bune sau nu.