Yemen, o campanie amânată
Pun pariu că Preşedintele Barack Obama simte că îi urcă aciditatea în gât atunci când se gândeşte la Orientul Mijlociu. Şi pentru că cele două campanii din Irak şi Afganistan-Pakistan nu sunt de ajuns, situaţia din Yemen a început să devină neplăcută. George Bush al II-lea a pornit două campanii militare ca parte a unei politici îndrăzneţe (sau nesăbuite, depinde pe cine întrebi) de refacere a Orientului Mijlociu. Obama a decis că este mai bine să încerce să păstreze un echilibru al puterii între şiiţi şi sunniţi şi să stabilizeze regiunea. Lucru care se dovedeşte mai greu decât pare şi nu mulţumeşte pe nimeni.
Tergiversarea adoptării unei soluţii în privinţa programului nuclear al Iranului face parte, cred eu, din politica Preşedintelui Obama de a nu distruge singura putere şiită din zona Orientului Mijlociu, lucru care ar provoca un nou val de violenţă în zonă. Evident, Israelul este foarte nemulţumit de faptul că S.U.A. nu aprobă un asalt asupra instalaţiilor implicate în programul nuclear Iranian. Imediat după Israel, pe lista nemulţumiţilor, se află Arabia Saudită, cel mai mare stat-client Sunnit al S.U.A. în OM.
Hillary Clinton, Saud Al-Faisal
Acum două săptămâni, Prinţul Saud al-Faisal a declarat în cadrul unei conferinţe de presă comune cu Hillary Clinton, că sancţiunile împotriva Iranului propuse de administraţia S.U.A. sunt o soluţie pe termen lung, în timp ce programul nuclear iranian necesită o soluţie imediată. În traducere liberă, Prinţul i-a dat una peste ceafă lui Madam Clinton şi i-a spus: "Eşti veriga slabă!" Având în vedere că, pe graniţa de sud a Arabiei Saudite, miliţii şiite se bat cu armata Yemenului, poate că punctul de vedere al Prinţului nu este chiar exagerat. Evident, Prinţul a declarat că orice eforturi de dezarmare nucleară în zona OM trebuie să includă şi Israelul, lucru pe care S.U.A. nu îl poate promite, iar Israelul îl va refuza fără discuţie. Aşa că situaţia nu avansează din punctul în care capra, lupul şi varza se acuză unul pe altul de rea credinţă.
China pune piciorul în Irak
Sinopec, compania petrolieră de stat a R.P. Chineze, a anunţat semnarea unei înţelegeri pentru achiziţionarea Addax Petroleum, o companie petrolieră înregistrată în Elveţia, care deţine active petroliere în Africa şi Orientul Mijlociu. În scopul ajungerii la o înţelegere, Sinopec a fost de acord să plătească aproape 50% mai mult per acţiune Addax faţă de preţul de piaţă.
Aceasta este a doua tranzacţie care implică industria petrolieră din zona ocupată de kurzi a Irakului, care a început luna trecută să exporte petrol, şi este o primă mişcare foarte importantă pentru China. Autorităţile chineze sunt deosebit de interesate să achiziţioneze rezerve de petrol care să acopere consumul în creştere al ţării.
Joaca în nisipul din deşert
Ceea ce părea o nouă idee în cadrul politicii externe a SUA, adică recunoaşterea dreptului Iranului de a dezvolta un program civil de producere a energiei nucleare, începe să capete din ce în ce mai tare forma unei direcţii complet noi şi nemaivăzute. Practic, administraţia de la Casa Albă pare să fi decis să rezolve conflictul etern din Orientul Mijlociu prin forţarea Israelului (şi, foarte probabil, a palestinienilor) să ajungă la un compromis care să ducă la un acord de pace.
Spre deosebire de predecesorii săi, care au dat Israelului mână liberă în conflictul cu palestinienii şi au folosit puterea SUA pentru a proteja Israelul de represalii în cadrul Naţiunilor Unite, Preşedintele Obama pare decis să treacă la o politică de rapprochement cu unele state musulmane (Iranul), folosind rezolvarea conflictului Israel-palestinieni ca pârghie pentru schimbarea imaginii SUA în rândul comunităţii musulmane. În acelaşi timp, procesul de pace va duce şi la normalizarea relaţiilor Israelului cu vecinii săi din regiunea Orientului Mijlociu.
Faptul că Preşedintele Obama a abordat această problemă de politică externă în primele luni ale mandatului său dă de înţeles că administraţia SUA nu se aşteaptă ca cele două părţi să cadă de acord prea curând. În cazul în care această nouă direcţie a politicii externe SUA este reală şi nu doar o simplă încercare de a distrage atenţia de la problemele interne ale ţării, atunci este foarte probabil ca Obama să încerce să rezolve conflictul Israel-palestinieni înainte de următoarele alegeri pentru a se folosi de acest succes şi de creşterea popularităţii sale în timpul campaniei electorale.
Până în momentul de faţă, Preşedintele Obama a acţionat deschis în două direcţii. Prima direcţie a constat în exprimarea sprijinului său pentru poziţia statelor arabe în discursul de la Cairo, iar cea de-a doua direcţie a constat într-una dintre cele mai interesante mişcări de pe scena politică americană din ultimii ani: refuzul administraţiei SUA de a recunoaşte existenţa unor înţelegeri verbale încheiate de către Israel şi preşedinţi ai SUA cu privire la extinderea coloniilor israeliene din jurul Ierusalimului şi de pe Malul de Vest.
Unul dintre lucrurile pe care Preşedintele Obama le-a cerut Primului Ministru Binyamin Netanyahu a fost încetarea completă a extinderii respectivelor colonii, lucru pe care Netanyahu l-a refuzat. Mai mult, Netanyahu pare să fi încercat să forţeze mâna preşedintelui SUA, ridicând subiectul înţelegerilor în public şi contând pe faptul că Obama va evita repudierea oficială a politicilor faţă de Israel construite de predecesorii săi. Însă, de data asta, cacealmaua nu a ţinut.
În cursul unui interviu acordat ABC, Secretarul de Stat Hillary Clinton a declarat că nu există nici o "înregistrare" oficială a respectivelor înţelegeri. Cu alte cuvinte, Casa Albă a decis că va ignora respectivele înţelegeri, fie că înregistrările oficiale există, fie că nu. Importanţa înţelegerilor sta în faptul că ele permiteau Israelului şi SUA să se prefacă în public că anexările de teritorii palestiniene au încetat, deşi nu a fost nici un moment cazul.
Clinton a declarat, în cadrul aceluiaşi interviu, că Israelul şi palestinienii trebuie să respecte prevederile aprobate de comun acord ale vestitei "Road Map", care obligă ambele părţi la anumite concesii, precum şi la o modificare a atitudinilor şi politicilor bilaterale. Evident, Israelul are cel mai mult de pierdut într-o asemenea situaţie, având în vedere că este greu de crezut că vreun guvern israelian ar fi acceptat să semneze respectivul document dacă ar fi trebuit să îl şi respecte.
Din nefericire, guvernul israelian nu doreşte să facă pace cu palestinienii în termenii "Road Map", după cum nici palestinienii nu sunt foarte entuziaşti în această privinţă. Punerea în practică a acordului ar duce la crearea unui stat palestinian în condiţii care nu pot duce decât la instabilitate pe termen lung. Noul stat va avea o populaţie cu o medie de vârstă scazută, adică o masă de tineri fără locuri de muncă, fără educaţie, fără pregătirea necesară pentru obţinerea unui loc de muncă în cazul în care s-ar ivi şi trăind în sărăcie, de pe urma donaţiilor comunităţii internaţionale. Radicalismul anti-israelian, alimentat şi de 60 de ani de resentimente, va fi inevitabil pentru o lungă perioadă de timp.
De partea cealaltă, pacea ar pune Israelul faţă în faţă cu o serie de conflicte sociale amânate prea mult timp. Coloniile care acum au devenit mărul discordiei între Israel şi SUA sunt locul unde guvern după guvern a ademenit emigranţii mai puţin civilizaţi din fosta Uniune Sovietică şi grupurile ultra-ortodoxe locale. Dacă aceste colonii sunt desfiinţate, respectivele grupuri se vor întoarce în masă în marile oraşe, unde fricţiunile puternice cu populaţia europenizată/americanizată şi seculară vor deveni inevitabile.
Trecând peste considerentele de moment, pacea va forţa ambele tabere să treacă prin schimbări profunde, care vor dura decenii. Rămâne de văzut dacă rezultatele vor fi bune sau nu.