Problema absenteismului
Alegerile pentru Parlamentul European, ţinute duminică de-a lungul şi de-a latul României, au fost caracterizate de un absenteism masiv , lucru nu foarte surprinzător. Românilor nu prea le pasă de Parlamentul propriu, ale cărui decizii exercită o influenţă importantă asupra vieţilor lor. Cu atât mai puţin le pasă de un Parlament îndepărtat, despre care ştiu foarte puţine lucruri.
Este foarte probabil ca, la nivel de popor, românii să nu înţeleaga sistemul de guvernare al ţării şi, în consecinţă, să nu înţeleagă rolul şi scopul Parlamentului. Pe de altă parte, nici Parlamentul nu pare să înţeleagă bine ce se întâmplă sau, poate, parlamentarii se mulţumesc să lase Guvernul să le uzurpe prerogativele şi să conducă ţara prin ordonanţe şi să dea vina pe Guvern pentru tot ce se întâmplă.
Însă absenteismul nu a fost doar o problemă locală, de data asta, ci la una la nivel european, lucru care ar trebui să ridice nişte semne de întrebare. Situaţia actuală, la nivel european, este o combinaţie de criză economică şi apatie/insatisfacţie politică. Din acest vid de oopţiuni politice care a determinat peste 40% din populaţia Uniunii Europene să stea acasă în ziua alegerilor, poate să apară orice.
Atât Partidul Naţional-Socialist, cât şi bolşevicii din Rusia s-au ridicat la putere pe fondul unor probleme politice şi economice. Este adevărat că situaţiile nu sunt identice, însă această apatie electorală poate să aibă consecinţe neplăcute. În cel mai rău caz, Europa o să aibă parte de un nou lider harismatic, ceea ce prezintă întotdeauna un risc. O altă alternativă este transformarea absenteismului într-o tendinţă pe termen lung care va duce la ieşirea din politică a aproape jumătate din cetăţenii Europei.
Preţul puterii
Alegerile pentru Parlamentul European, care se desfăşoară în această săptămână, sunt o ocazie excelentă de a testa sentimentele europenilor cu privire la realitatea imediată în care trăiesc. Şi, din câte indică sondajele şi rezultatele preliminare anunţate pe şest de către autorităţile olandeze, principala preocupare a europenilor, lucrul care influenţează cel mai tare realitatea imediată a cetăţenilor Uniunii este criza economică.
Un pronostic simplu şi de bun simţ este că, de-a lungul şi de-a latul Europei, partidele aflate la guvernare vor plăti preţul puterii. Nu se poate spune că aceste partide sunt vinovate pentru criza economică. Cel mult s-ar putea argumenta că experţii din idversele Ministere de Finanţe ar fi putut să prevadă criza şi să încerce să evite unele dintre efectele mai dureroase. Dar asta contează mai puţin. În liniştea cabinei de votare, alegătorul de rând se va gândi la portofelul său şi va arunca un ochi către cei care înfierează incompetenţa guvernul.
Cel mai sigur efect al actualei crize economice este, de departe, revitalizarea partidelor de dreapta. Oricare ar fi starea alegătorului bântuit de nesiguranţa zilei de mâine (şomer - aproape şomer - angajat, dar nu se ştie pentru cât timp), acesta se va alătura partidelor care promit să abordeze situaţia cu o mână forte şi care ştiu clar că de vină sunt anumiţi oameni. Preferabil străini. Dreapta are deja un "issue" pentru campanie, adică problema imigranţilor care fac scandal şi care le iau bătinaşilor locurile de muncă. Partidele de extremă dreaptă vor câştiga cel mai mult de pe urma acestui gen de discurs, după cum se vede deja în cazul lui Gert Wilders, un fel de C.V. Tudor al Olandei, care, în afara blamării imigranţilor, nu prea are mare lucru de zis.
Însă cel mai puternic atu al partidelor de dreapta este faptul că nu mai sunt de dreapta. O series de factori au forţat mai toate partidele care au trecut pe la guvernare de vreo 10 ani încoace să se mişte către centru, iar vechile graniţe ideologice aproape că au dispărut. Astfel, partidele de stânga s-au văzut nevoite să accepte sistemul capitalist producător de prosperitate, iar partidele de dreapta au tăcut şi au înghiţit sisteme de sănptate publice şi asigură sociale.
Moartea ideologiilor a fost demonstrată recent de cptre acţiunile guvernanţilor din Franţa şi Germania. Trezindu-se faţă în faţă cu criza, doamna Merkel şi soţul frumoasei Carla Bruni, al cărui nume îmi scapă pe moment, au făcut vânt pe fereastră ideologiei pieţei libere şi au trecut la salvarea economiilor respective prin intervenţia masivă a statului. Lucru care a lovit puternic partidele de stânga în această campanie electorală, deoarece le-a lăsat în imposibilitatea de a propune o alternativă la politicile partidelor de dreapta.