Random quote
The city dweller is a member of an almost undifferentiated political mass. If he is politically inclined, his means of distinguishing himself outside party ranks are exceedingly limited. If he enters party ranks he enters as a supplicant bidding for favor.
- Walter Karp, Indispensable Enemies
Meseria mea, Propaganda
„Everybody's shouting: Which side are you on?”
Rachman, Gideon Rachman.
Gideon Rachman, şef al secţiei de politică externă a Financial Times şi fost editorialist al The Economist, a decis să înceapă săptămâna în forţă, motiv pentru care editorialul său de luni poartă un titlu tranşant: „Why will America and China clash”. Fără ezitări, fără semne de întrebare, fără frică. Rachman a aflat din surse sigure că Statele Unite ale Americii şi Republica Populară Chineză se pregătesc să intre într-o perioadă marcată de relaţii bilaterale tensionate şi a purces la muncă, brăţara sa de aur.
Munca lui Rachman constă în articularea mesajului ideologic al establishment-ului de la Washington şi scopul acestui efort este de a se asigura că cititorii prestigiosului Financial Times vor trage concluziile corecte şi vor putea recita pe de rost motivele ortodoxe ale viitorului conflict. Evident, asta în cazul în care chiar va avea loc un conflict. Dar presupun că, dacă conflictul nu se va materializa, Rachman îşi va aduna articolele într-o culegere şi le va publica cu titlul „Ce aproape am fost de război cu China”. Sau ceva de genul ăsta.
Copii, vreţi să vă spun o poveste?
Iosif Stalin a zis la un moment dat că ideile sunt mai periculoase decât armele şi că, dacă nu le permiţi duşmanilor să se înarmeze, nu trebuie să le permiţi nici să aibă idei. Animat de acelaşi spirit, Rachman a înlocuit „duşmanii” cu „cititorii” şi a tras o salvă din bateria de artilerie ideologică. Statele Unite şi China vor intra în conflict pentru... LIBERTATE! Undeva, pe Pământul ăsta, fantoma lui Woodrow Wilson chicoteşte şi îşi freacă mâinile mulţumită că seminţele otrăvite plantate în 1915 mai dau încă roade.
Trista campanie electorală
Arunc din când în când un ochi la campania electorală. Nu foarte des şi nu pentru mult timp odată pentru că expunerea prelungită la stupiditatea, parţialitatea şi meschinăria dezbaterilor de la televizor dăunează grav intelectului. Dar ceea ce mă frapează în mod neplăcut este punctul în care a ajuns politica naţională. Totul se reduce acum la o cafteală între nişte persoane. Partidele păreau pe vremuri destul de importante. Parcă. Se discuta despre corupţie, administraţie publică, privatizare, integrare, economie. Este adevărat că nu erau nişte discuţii serioase pentru că nu ţinea nimeni cont de ele, dar dădeau un anumit aer campaniei. Parcă.
Astăzi nu mai este nimic de discutat. Nu a mai rămas decât poziţionarea. Eşti pro-Băsescu sau anti-Băsescu? Eşti pro-Geoana sau anti-Geoana? Eşti pro-Antonescu sau anti-oportunism penibil... vreau să spun anti-Antonescu? Ţii cu Mitrea sau cu Hrebe? După 20 de ani în care nici un partid nu a reuşit să dezvolte o ideologie clară dincolo de furtul banului public, nu e de mirare că s-a ajuns la această situaţie. Dar trebuie spus că o mare parte de vină o are Traian Băsescu, de departe cel mai asiduu utilizator al laudei de sine şi promotor al noului stil de campanie centrat exclusiv pe persoana sa. So it goes.
Paraziţii, politica şi “el futuro negado”
Ca un om care are boală sinceră pe hip-hop şi nu îi priveşte cu ochi buni pe cei care îl ascultă, nu mă aşteptam să menţionez vreodată pe blog o trupă aparţinând acestui gen muzical. Dar amicul Clauteo a postat acum câteva zile o melodie cu puternic iz politic promovată de către cei de la Realitatea. "Okay", mi-am zis, "hai să văd şi eu care e treaba cu 'şlagărul' asta."
Melodia e okay, presupun, şi foarte posibil că o să prindă la public, mai ales în timpul campaniei electorale. Evident, faptul că a fost lansată la mijlocul lui septembrie este absolut întâmplător. Dar, fie că e vorba de o lovitură împotriva celui care a dat folclorului politic neaoş zicalele "Să trăiţi bine!" şi "Iarna nu-i ca vara", fie că nu, melodia m-a pus pe gânduri. Şi nu din cauză că ar avea o linie melodică bună (are acelaşi stil de ritm + cântecel melancolic în fundal, ambele deprimant de repetitive) sau nişte versuri extraordinare (deşi versuri de genul "Cauţi dreptatea, frate? Caută uşa şi ieşi!" tind să se imprime pe creier), ci din cauză că nu am dat niciodată atenţie implicaţiilor activităţii politice a trupelor de hip-hop.
Pentru că, chiar dacă emit o incriminare în bloc a sistemului politic, Paraziţii fac un act de politică care are anumite consecinţe. Îmi dau seama că oamenii cărora li se adresează această trupă sunt puştanii (din blocuri sau din vile), la a căror vârstă rebeliunea este de rigueur, însă mesajul eternilor adolescenţi îi învaţă pe tineri că sistemul este corupt până în măduva funcţionarilor din vârful grămezii de stat (ceea ce e corect) şi că nu se poate face nimic. Ceea ce nu e chiar corect. Resemnarea eternă în faţa unui sistem pe care alegătorii nu ştiu cum să îl schimbe face bine la rebeliune, deoarece un sistem mereu corupt legitimează un rebel mereu la post, cu jointul în mână şi sticla lângă el. E inutil să încerci să faci ceva pentru că asta înseamnă că laşi în urmă rebeliunea şi să treci... în sistem.
Dar, din nefericire, rebeliunea etern sterilă nu duce nicăieri. Măcar hippies au încercat să facă ceva şi chiar dacă nu au reuşit să dea jos sistemul, au reuşit să îl zguduie şi să le tragă celor de la vârf o sperietură serioasă. Hip-hop-ul este muzica unui sistem paralel de putere, rupt pe cât posibil de cel oficial, un sistem creat în anumite părţi ale S.U.A. în care marginalii creează un nou centru bazat pe activităţi ilegale şi respingerea educaţiei care îndepărtează omul de "hood & street". Keepin' it real! Real dumb!
Dar pentru ce este nevoie să importăm atitudinea stupidă faţă de viaţă a unor minorităţi din alte ţări? "Nu vrem funcţii, nici putere..." zice cântecul. Să zicem că înţeleg refuzul unei funcţii în actualul sistem, dar puterea poate fi folosită pentru diverse scopuri. Depinde de putere. "...sistemul e defect!" Nu chiar. Sistemul funcţionează aşa cum a fost făcut să funcţioneze şi pentru cei pentru care a fost conceput. Dar poate fi schimbat. Evident, asta presupune întâi să laşi din mână jointul şi sticla. Măcar din când în când.
Un diplomat de modă veche
Timpul, istoria şi minţile oamenilor sunt lucruri tare ciudate. În urechile mele sună muzica unor oameni (aproape toţi morţi) dintr-un alt timp şi loc, iar eu încerc să îmi dau seama ce aş putea scrie despre modul în care un intelectual şi fost diplomat din ceea ce pare perioada de glorie a României priveşte înapoi, prin paginile unei cărţi surprinzătoare, spre veacul pe care l-a trăit.
Cartea cu pricina
Ştiindu-mi înclinaţiile, o prietenă mi-a făcut cadou cartea "Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane", de Neagu Djuvara, licenţiat în litere la Sorbona, doctor în drept, elev-ofiţer în rezervă în primele luni ale participării României în cel de-al Doilea Război Mondial, curier diplomatic şi secretar de legaţie la Stockholm între 1944 şi 1947. Am primit cartea cu plăcere, deşi titlul mă îngrijora uşor, şi mi-am zis că o explorare a premiselor hegemoniei americane de către domnul Djuvara trebuie să fie interesantă.
Am citit jumătate de carte în Bucureşti, iar cea de-a doua jumătate în timpul unui zbor către Germania şi m-am dat jos din avion întrebându-mă dacă domnul Djuvara nu a făcut cumva o greşeală publicând-o. Pe scurt, cartea constă în expunerea unor teorii şi o lungă bucată de istorie care presupun că are ca scop integrarea şi susţinerea teoriilor, precum şi explicarea modului în care un stat periferic sferei europene a ajuns să domine o bună bucată din lume, inclusiv grupul de ţări cunoscute drept "Vestul".