Devalorizarea revoluţiei
Discutam astăzi cu un amic despre schimbările de mentalitate care au loc de la o generaţie la alta şi deplângeam împreună (okay, nu mai ţin minte dacă el deplângea, dar eu sigur am făcut asta) faptul că "tineretului din ziua de azi" (adicătelea cei sub 25 de ani) îi este vândută idea de revoltă, de rebeliune, fără cauză şi fără scop. O fi sunat bine pentru James Dean să fie rebel fără cauză, dar este o idee foarte proastă.
În primul rând că o asemenea atitudine devalorizează idea de revoluţie. Cum să mai faci o revoluţie pe bune? Cum să le mai explici oamenilor că e nevoie de schimbare când e de ajuns să îţi tragi un tricou pe cap şi să îţi laşi blugii mai jos ca să fi... rebel. Revoluţia este un mijloc, nu un scop.
În al doilea rând, acest soi de revoluţie trendy, la mişto, a reuşit să înlocuiască conformitatea pozitivă (să-i zicem), cu un soi de conformitate negativă (să-i zicem). Practic, în loc să avem o masă de tineri care zic "Da, mamă." sau "Da, tată" pentru că "aşa trebuie", avem o masă de tineri care zic "NU, &X#%(=!" tot pentru că "aşa trebuie." Rebeliunea şi nonconformismul nu sunt pentru toată lumea.
Sunt un rebel elitist.
Joe Cassano, A.I.G. şi criza financiară
Revista Vanity Fair a publicat în numărul său din August o investigaţie efectuată de către reporterul Michael Lewis cu privire la colapsul companiei de asigurări A.I.G. acum un an şi la cauzele acestui colaps. Principalele cauze prezentate de Lewis sunt lăcomia, ignoranţa, vanitatea şi un anume Joseph Cassano, fostul director al diviziei de produse financiare a A.I.G., care pare să întrunească un cumul de cauze.
Nu-i aşa că sunt lacom?
Practic, divizia A.I.G. F.P. a fost creată în 1987 şi s-a distins prin dezvoltarea şi tranzacţionarea de produse financiare din ce în ce mai exotice. În acest context, termenul "exotic" denotă un tip de produs financiar complex, al cărui scop este să producă profit pe termen scurt şi dezastre pe termen lung. Un exemplu în acest sens este:
Once upon a time Chrysler issued a bond through Morgan Stanley, and the only people who wound up with credit risk were the investors who had bought the Chrysler bond. Now Chrysler might sell its bonds and simultaneously enter into a 10-year interest-rate-swap transaction with Morgan Stanley—and just like that Chrysler and Morgan Stanley were exposed to each other. If Chrysler went bankrupt, its bondholders obviously lost; depending on the nature of the swap and the movement of interest rates, Morgan Stanley might lose, too. If Morgan Stanley went bust, Chrysler along with anyone else who had done interest-rate swaps with Morgan Stanley stood to suffer. Financial risk had been created, out of thin air, and it begged to be either honestly accounted for or disguised.
Trista realitate a ignoranţei şi prostiei
Am dat de curând peste o recenzie a cărţii "Just How Stupid Are We", scrisă de Richard Schenkman, reporter şi profesor de istorie la Universitatea George Mason. Aşa cum arată şi titlul său, cartea se concentrază asupra problemei stupidităţii populaţiei în materie de politică. Ar fi foarte interesant dacă cineva s-ar apuca să scrie o serie de cărţi care să extindă investigarea stupidităţii şi la alte domenii. Am impresia că la finalul acestei serii vom şti cu certitudine că omul comun nu prea ştie nimic despre locul în care trăieşte. Este adevărat că studiul lui Schenkman este limitat la societatea din Statele Unite ale Americii, însă mi-ar trebui dovezi serioase ca să cred că românii sunt mai informaţi.
Însă nu toate veştile sunt proaste. De la bun început aflăm că omul comun se descurcă bine în peisajul media&entertainment pentru că 22% dintre cetăţenii SUA ştiu numele tuturor celor 5 membri ai familiei Simpson. În schimb, doar o persoană din 1.000 poate numi cele cinci libertăţi garantate de Primul Amendament al Constituţiei SUA. Poate că ar fi cazul ca o agenţie şmecheră să rebrănduiască Constituţia SUA şi să facă un sitcom din ea. Nu sunt sigur cum o să integreze iubirea, sexul şi dramatismul, dar presupun că au vândut ei produse mai proaste decât o constituţie aşa că au experienţă.
Mai interesant este faptul că numărul de oameni informaţi nu a crescut în timp în SUA. În ciuda faptului că educaţia este obligatorie pentru toţi copii, americanii (şi presupun că este general valabil) de astăzi nu sunt mai bine informaţi decât părinţii lor. De fapt, testele par să indice că tineri de-abia intraţi în facultate răspund mai bine la întrebări care ţin de educaţia civică decât cei care sunt în ultimii ani. Sistemul educaţional produce tineri pregătiţi pentru locuri de muncă, dar complet nepregătiţi pentru a fi cetăţeni.
Nici măcar Internetul, imensa magistrală informaţională nu a reuşit să schimbe obiceiurile celor care se consideră consumatori. Presupun că oamenii sunt prea ocupaţi cu cumpărăturile online, site-urile porno, programele de tip messenger, site-urile de "social networking" sau blogurile (ca al meu) ca să se informeze sau să se educe. Iar tinerii, adică noii cetăţeni, par să fie mai ignoranţi decât oricând, ceea ce nu este chiar de mirare. Cărţile sunt deja passé, iar efortul de a înţelege lumea în care trăim se rezumă la a privi filme de genul Zeitgeist.